Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 5 noiembrie 1998.
E toamnă. Lumina se zbârceşte de frig peste coline şi apele se îngândurează.
Lumea nu mai are bani să facă nunţi, cumetrii, petreceri la armată etc. şi atunci veselia cea mare o constituie la noi alegerile. Mai ales cele locale.
Ce frumoase obiceiuri, de când cu alegerile astea! Mai ceva ca sărbătorile de odinioară. Iar satul nostru este sat de gospodari, fiecare se vrea deputat, fiecare se vrea consilier, fiecare se vrea cel puţin primar. „Cu ce-s eu mai rău ca ceilalţi?!”, îşi zice omul nostru şi-şi depune candidatura.
Preotul, care e în fruntea listei PCA (Partidul Cetăţenilor Aghesmuiţi), închide de fiecare dată biserica atenţionând: „Botezurile, cununiile, înmormântările se amână până după alegeri!”. Şi nimeni în această perioadă nu îndrăzneşte să moară. După ce-şi depune votul, poftim! Naşte-te, însoară-te, mori! Atunci e voie! Dar numai atunci!
Spitalul îşi trimite bolnavii să se trateze acasă. Şcoala se închide şi ea. Bufetul funcţionează în regim de război: două ore pe zi, dar şi atunci nu se vinde nimic, că nu-i nimic.
„Vin alegerile!”, zic şi copiii la grădiniţă. „Să vină!”, le reproşează educatoarele supărate. „Da’ voi ce aveţi cu asta?! Ia treceţi mintenaş la oliţe!”.
Trei luni de zile, satul e mort. Adică, mai degrabă invers: fierbe ca un stup de albine. Viaţa acum seamănă cu o cursă de cai.
Localitatea noastră e o Moldovă în miniatură. Şi dacă la Chişinău sunt înregistrate 48 de partide, la noi sunt doar 46, ceva mai puţine, că nici n-ajung membri pentru toate formaţiunile, dar tot e ceva.
Cei mai mulţi membri are, se pare, PGBS (Partidul Ginerilor Bătuţi de Soacre).
Dar şi PAP (Partidul Ateilor Pocăiţi) are destui.
Ca şi PCBNÎ (Partidul Celor ce Beau şi Nu se Îmbată).
Ca şi PC-C (Partidul Comunist-Creştin).
Sau АРСIU (Alianţa pentru Cercetare a Inventatorilor Uniţi).
Alte partide cunoscute prin părţile noastre: BÎZ (Blocul Învăţătorilor şi Zootehnicienilor), PSS (Partidul Social al Săracilor), FSS (Forţele Sănătoase ale Societăţii).
Toate legale, toate înregistrate la Primărie.
Foarte activ a fost mai ales Partidul Unit al Ţăranilor şi Agronomilor (PUŢA.)
Cea mai mare agitaţie a făcut-o aripa feminină a blocului care a organizat câteva demonstraţii de-a lungul satului, scandând pe sub ferestrele localnicilor:
– Votaţi PUŢA!
– Votaţi PUŢA!
Adică Partidul Unit al Ţăranilor şi Agronomilor.
Procedura alegerilor le-a plăcut atât de mult consătenilor mei, încât ei le organizează în fiecare an. Îl îndeamnă mai întâi pe primarul în exerciţiu să-şi dea demisia: „Ţi-ajunge, frate! Hai, mai lasă-i şi pe alţii să conducă!”. Şi acela nu are încotro. C-aşa-i la noi tradiţia. Iar ea e sfântă!
În acest an, primarul ales acum o toamnă s-a însurat şi-au fost anunţate alegeri anticipate.
În anul celălalt, scrutinul a avut loc la strânsul strugurilor.
Şi aşa au şi rămas: bătuţi de brumă, în podgorii.
Ca şi porumbul.
Lumea şi-a revenit din iureşul electoral abia când a început să audă şi ea că mugesc vacile, că le behăie oile, că le coviţăie porcii şi copiii smiorcăie că vor şi ei la şcoală.
Acest lucru a fost într-un fel şi motivat, fiindcă jumătate din sat era pe lista de alegeri.
În acest an – acelaşi lucru.
Sătenii au fost atât de preocupaţi de scrutin, că au purtat cuşmă, iar femeile – şalinci groase, inclusiv vara.
– Ia-te, bre, cum a trecut vara pe lângă noi!, se miră ei după alegeri de fiecare dată. Nici nu observaserăm.
În această porţiune de vreme, soţie se ceartă cu soţ, frate – cu soră, părinte – cu copil, învăţător – cu elev.
Când plouă, până şi ploaia cade cu o învrăjbire asiatică, iar frunza iese şi ea strâmb, parcă mai mult din curiozitate: să vadă cine-o să mai câştige în acest an alegerile.
Cele mai interesante – circ, nu alta! – au fost adunările electorale.
Concurenţii vorbeau, tuşeau, strănutau, scuipau, bolboroseau, sughiţau, horcăiau ca şi cum s-ar fi înecat, tremurau, dădeau din mâini, din picioare, din cap, îşi aruncau ochii peste creştet, se holbau, se trânteau pe podele, se zvârcoleau, leşinau, îşi reveneau, adormeau, se trezeau şi-o luau de la capăt.
Şi aşa – trei luni încheiate.
Toţi – în această perioadă – voiau să placă: puteai să împrumuţi acum de la ei tot ce doreai, îi puteai înjura, ştiind că ei îţi vor răspunde cu un zâmbet maliţios – până la votări, zâmbeau şi-n somn, nu cumva să le treacă vreun alegător prin faţă –, îţi dădeau de băut, te ospătau, îţi dădeau bacşişuri pentru serviciile pe care ţi le făceau.
De aceea, poate, ne plac şi nouă atât de mult alegerile!
Unul dintre aceştia, dacă te prindea, erai om pierdut – îţi dădea laptele-n foc, îţi fugea vaca-n păpuşoaie, îţi beau mâţele apa din căldarea pe care o ţineai în mână, – nu te lăsa să pleci, ţinându-te de haină, de braţ, de barbă (dac-o aveai), de-un bumb de la haină, vorbindu-ţi ore în şir, fără să obosească, precum o mitralieră de împroşcat cuvinte, nu înţelegeai ce spune, dar cred că nici el nu prea pricepea, te stropea cu salivă, comportându-se cu tine precum cu o victimă care nu-i mai scapă, până nu-l votează anume pe el.
Preotul a ars vreo sută de kilograme de tămâie pe brumă, iar preşedintele PC-C a plătit o babă să amestece boabe de rouă cu albuş de ou vulturesc, ca să câştige alegerile cine chitesc ei.
Candidatul PVAS (Partidul Voluntarilor Angajaţi cu Sila) umbla prin sat cu o cămaşă ruptă, zicând că e găurită de gloanţe încă din timpul ultimului război mondial, când visa la fericirea Omenirii.
– Atunci am aruncat în aer 1.000 de poduri, se lăuda el.
Deşi atâtea poduri nu sunt în toată Europa!
Principalul e ca povestea să fie cât mai frumoasă.
Când începe agitaţia cea mare, bujorii se închid, iar câinii din legătoare dau semn de turbare, urlând aiurea.
Un concurent electoral promite să amenajeze în sat o crescătorie de cămile.
Altul – c-o să facă un port în iazul nostru.
O fată îşi arată pieptul plin cu aluniţe şi zice că e gata să se jertfească pentru Patrie.
– Vă promit să vă fac un trecut frumos, zice şi profesorul de istorie, care scrie şi istoria satului.
– Votaţi viitorul! Votaţi pentru viitorul meu luminos!, îl ia pe altul gura pe dinainte.
Lumii îi place să fie măgulită. Şi minţită. Dar minţită frumos!
Toată simpatia lor, alegătorii o avuseseră pentru reprezentantul BÎZ, care se lăuda că ştie care e capitala Camerunului. Pe urmă însă, când consătenii văzură că n-o mai spune, şi-au revărsat dragostea în direcţia altor concurenţi.
Spre şeful Casei de Cultură, de exemplu, care e un adevărat filosof. Lui îi place să precizeze:
– N-am nevoie de voturile dumneavoastră, am doar nevoie de ceva de care n-am nevoie: voturile dumneavoastră.
Tot el are o frază pe care o înţeleg mai puţini:
– Ce e – e, ce nu e – nu e, asta e! Ehe-e-e!
Poetul satului, care se bate pe umăr cu Shakespeare, vorbeşte de la o vreme numai în versuri:
– Votaţi-mă pe mine, numai pe mine, / Şi-o să aveţi hambarele pline!
Este oare cineva care să nu vrea să aibă hambarele pline?!
Şeful Dispensarului Medical, concurent şi el pe o listă, ne îndeamnă să ţinem dietă strictă, dacă dorim ca pe sufletele noastre să nu se depună grăsime.
Aici sare şi sfinţia sa, fiindcă se ştie că sufletele, cum-necum, ţin de domeniul dumnealui:
– Făceţi-vă cruce înainte de a vota pentru Cornorat, dacă vreţi ca Dumnezeu să vă ierte păcatele!
Despre acest preot păgân, satul povesteşte că ţine ascuns după icoane carnetul de membru al PCUS. Acum, el propovăduieşte milostenia. Şi-şi face cruce cu peria de încleiat afişe.
– Să vă lumineze Cel de Sus, ca să faceţi alegerea dreaptă şi să mă votaţi pe mine!, îşi binecuvântează el poporănii.
Preşedintele PCBN (Partidul Celor ce Beau pe Nemâncate) e cel mai pesimist:
– Tovarăşi, adică domnilor – îşi începe el cuvântările –, ghinionul meu este că sunt un om cumsecade. Şi de aceea am puţine şanse să fiu ales.
Brigadierul de la vii promite, dacă va câştiga, să înveţe limba latină, ca să se poată iscăli şi el cu noul alfabet.
Zootehnicianul satului se angajează să poată împărţi două paie la trei măgari.
– Pe lup îl hrănesc picioarele, pe deputaţi – minciuna.
Hai, cine minte mai frumos! Şi se întrec care mai de care să promită. Marea şi sarea. Vrute şi nevrute. Ceruri şi stele. Salarii şi pensii.
În răstimp, satul devine şi el de o mie de ori mai adevărat.
Iată însă că soseşte şi ziua alegerilor. Toată localitatea se înghesuie cât e ziulica de mare în încăperea strâmtă a circumscripţiei din Casa de Cultură: fiecare e cu ochiul pe fiecare, nu cumva cineva, careva, undeva să comită vreo fraudă electorală.
Când bate ora număratului de voturi, în incintă rămâne numai comisia. Dar satul e alături – la ferestre, după uşi, după pereţi, prin care răzbat modelate – în aşa fel încât să se audă şi afară vocile celor din comisie:
– PiPiSi (Partidul Progresului Social) – unu! Şi-l pune de-o parte.
– PiCaCa (Partidul Concilierii şi Conlucrării) – unu! Şi-l pune de-o parte.
Şi aşa până spre dimineaţă, când se face bilanţul.
Preşedintele Comisiei iese atunci transpirat, de parcă ar fi arat toată noaptea, în faţa Casei de Cultură şi, înaintea întregului sat – niciun cetăţean nu doarme în acea noapte –, anunţă rezultatele votării.
Nimeni însă nu se prea bucură. Fiindcă – şi în acest an, ca şi-n anul trecut, ca şi-n mai celălalt an – niciun partid, niciun bloc n-a ieşit să fie reprezentat majoritar în Consiliul nou-ales.
Acum, acesta, mai înainte de a se crăpa de ziuă, se şi apucă de lucru.
Ca nişte lupi tineri, care se plimbă prin pădurea foamei, cei 21 de consilieri îşi suflecă mânecile cu entuziasm.
Preotul satului blagosloveşte adunarea.
Cum în Consiliu au intrat reprezentanţi ai unor diverse formaţiuni, de la PC până la CP, iar de aici – la ultimul partid înregistrat – ABCDEFGHI, cam câte unul-doi de la fiecare, se propune să se urmeze experienţa partidelor câştigătoare în alegerile parlamentare republicane şi să se aplice şi aici algoritmul după formula: 2+2+1+0, 5+0, 1+0, 001 etc.
Comuniştii au cerut dintr-o dată ca lor să le revină gara, telegraful şi poşta.
– Şi podurile!, a adăugat cineva, ştiind ce s-a întâmplat în 1917 în Rusia.
– La ce v-ar trebui vouă podurile? Că avem numai unul în tot satul, le-a replicat părintele.
– Păi, nu acela. Podurile caselor oamenilor, cum s-a procedat la revoluţie, precizează consilierul din partea PC, dar e imediat convins (el nu prea umblase la şcoală) că în 1917 a fost vorba de un alt fel de poduri, totuşi…
Cearta cea mare s-a dat când a fost pus în discuţie cui să-i revină, după algoritm, Fabrica de Bere.
– De astă dată trebuie să ne revină nouă!, au zis consilierii din partea celor care beau pe nemâncate.
– Ba nouă!, au sărit cei de la PCBS, că noi avem două voturi în Consiliu.
Până la urmă, Fabrica de Bere a fost împărţită şi ea după ecuaţia algoritmului. Câte o cisternă plină – fiecărui partid. WC-ul a revenit PRC (Partidul Romilor Cărturari), care a pus dintr-o dată şi taxă pentru intrare. Câte un ţap de bere – pentru fiecare vizită.
S-a trecut după aceia la baie. Care a revenit PRC (au cerut-o chiar ei).
Ferma de păsări, cea de porci, stâna, crama au fost şi ele împărţite echitabil, conform algoritmului.
La bibliotecă nu s-a cerut niciun partid, ca şi la Casa de Cultură, totuna salariile nu se plătesc de vreo câţiva ani de zile.
Dar nici în postul de primar.
Aici este şi ceva răspundere. Şi-apoi e şi greu. Trebuie cineva să muncească!
Până la urmă, în funcţia de primar a fost ales – tradiţie – cel mai prost dintre consăteni, un membru al PAR (Partidul Agrarienilor Revoltaţi). L-au întrebat numai dacă poate să se semneze, că de citit i-or citi consilierii, ca să ştie ce iscăleşte.
– Îhî!, a zis acela, cu o anumită ezitare în voce.
Aşa, satul s-a ales şi cu consilieri, şi cu primar.
La un moment dat, reprezentantul PCA a făcut din ochi asistenţei şi a întrebat mai mult în şoaptă:
– Da’ cu vădana Lucheria cum procedăm?!
Toţi cei prezenţi ştiau despre ce e vorba.
Aici, primarul nou-ales a făcut prima sa propunere judicioasă:
– Apoi, după algoritm.
Când să se despartă, tot primarul a mai avut o iniţiativă: noii consilieri să iasă pe uşa Casei de Cultură, respectând algoritmul – întâi primarul, apoi reprezentanţii partidelor care aveau câte două voturi în Consiliu; pe urmă, pe rând, ai celorlalte formaţiuni şi blocuri, în semn de maturitate politică.
– Vom respecta algoritmul şi la prăşitul în rânduri!, a zis aici plin de entuziasm brigadierul de la vii.
– Şi la împărtăşanie!, a adăugat popa.
Obosiţi, după o noapte de împărţeală, fericiţii aleşi ai poporului se merg la culcare abia când afară e ziuă albă.
Şi iarăşi se aud scârţâitul roţii de la fântână, umbletul necontenit al găleţilor suind către lumină, copiii ducându-se spre şcoală, vacile ieşind flămânde din ocoale.
Văcarul localităţii, care a pierdut alegerile şi de data asta, ca şi de celelalte ori, adună bovinele gospodarilor în târlă şi se uită către cer, de unde prinde să cadă câte un fulg rătăcit.
Degrabă e şi Simedru, iar de aici până la alegerile următoare, de la anul, nu mai e decât o aruncătură de băţ.
Şi-atunci, poate atunci, o da Cel de Sus şi o schimba şi el, conform algoritmului miraculos, cireada de vaci pe ceva mai onorabil.
– Culi boală!
De sus prinde să ningă lin, elegant, a conciliere istorică. În aceste ore, soţii se împacă – fără de cuvinte – cu soţiile, soacrele – cu ginerii, profesorii – cu elevii, cei nealeşi – cu cei aleşi.
Viaţa continuă.
Bată-te-ar norocul să te bată, neamule!
Nicolae Dabija, 5 noiembrie 1998
