„A fost odată ca niciodată…” – aşa începeau toate poveştile copilăriei mele, pe care mi le citea tata înainte de culcare. Apoi, urmau întrebările despre un erou sau altul, despre împăraţi şi balauri ori despre tărâmul celălalt.
Iar fiindcă nu ajungea întotdeauna acasă la ora mea de somn, părintele meu a început să-mi cumpere discuri de vinil cu cele mai frumoase basme populare, începând cu: „Harap-Alb”, „Prâslea cel voinic şi merele de aur”, „Aleodor împărat”, „Ploaia de stele”, „Zâna munţilor”, „Pasărea măiastră” şi multe altele pe care le ascultam la pick-upul nostru vechi din sufragerie.
Dar, îmi amintesc că cel mai mult m-au impresionat povesteștile „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” a lui Petre Ispirescu, „Harap-Alb” a lui Ion Creangă şi „Apa vie” a Fraţilor Grimm – în care feciorul cel mai mic al împăratului pleacă în căutarea apei miraculoase pentru a-l salva de la moarte pe părintele său.
Dar bănuiesc că acestea îmi erau cele mai dragi fiindcă eroii pozitivi puteau să învie şi să învingă moartea. Un lucru pe care mi l-aş dori astăzi şi pentru tata. Să-i ofer acea „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” ori să-l stropesc şi eu cu acea apă vie, aşa cum a procedat fata Împăratului Roşu cu Harap-Alb şi să-l aduc înapoi.
Numai că povestea rămâne poveste şi o astfel de apă miraculoasă nu se găseşte. Fiindcă dacă ar exista, s-ar întâmpla întocmai ca în poezia lui George Coşbuc:
„… şi spun că toţi vitejii cercau acele ape
Căci cine bea din ele oricând puteau să scape
Din orice rău: bătrânii pe loc întinereau,
Bolnavii totdeauna se însănătoşeau,
Durerea trecea-n visuri, plânsoarea-n bucurie
Și moartea trecea-n viaţă, căci apa era vie”.
Iar din toate câte s-au întâmplat în basmele noastre româneşti, aievea nu rămâne decât acea „Vale a plângerii” în care a călcat şi Făt-Frumos, ce n-aduce decât dor şi întristare.
Acea întristare în care, atunci când cineva drag adoarme pentru totdeauna, prinzi să îmbătrâneşti aşteptând începutul.
