În timp ce în România se face o politică a cutiilor de pantofi, restul lumii trece printr-o redefinire a arhitecturii de securitate, fapt pe care nu-l mai putem exila în domeniul speculațiilor după recentele declarații atât ale lui Donald Trump, cât și ale trupei lui de circ de la Washington.
Într-un interviu pentru „Daily Telegraph”, clovnul suprem a numit NATO un „tigru de hârtie” și a afirmat că SUA ia în considerare retragerea din alianță din cauza lipsei de reciprocitate. În același timp, el a batjocorit capacitățile militare ale Marii Britanii și a acuzat aliații europeni că nu se implică într-o problemă care îi (ne) afectează direct.
Ce mă surprinde pe mine mai mult e șocul și groaza stârnite de aceste declarații în Europa, unde avem prostul obicei de a nu spune lucrurilor pe nume, pentru că așa problema poate părea mai puțin gravă și o putem îngropa sub proceduri birocratice și apeluri la echilibru și stabilitate. E ușor să-l numim pe Trump „nebun” (în principal, pentru că așa este) sau să ne oferim expertiza valoroasă în strategia pe care SUA ar trebui s-o adopte în Iran sau Ucraina. E mai greu să acceptăm însă că Trump e mai aproape de realitate decât suntem noi, pentru că el o creează: NATO, în contextul geopolitic actual, nu mai are prea mult sens, devenind un tigru de hârtie prin însuși faptul că președintele SUA l-a numit tigru de hârtie.
Scăpăm ușor din vedere faptul că NATO a funcționat de la început tranzacțional: SUA oferea umbrela de securitate asupra lumii libere în schimbul solidarității politice și al recunoașterii supremației geopolitice americane într-o lume postbelică bazată pe reguli. Timp de decenii, America a scris agenda de politică externă a aliaților săi (inclusiv a României) pentru că interesele strategice erau, în mare parte, convergente: inițial controlarea URSS, apoi stabilizarea lumii unipolare de la sfârșitul care nu a mai venit al istoriei (încheierea Războiului Rece), lupta împotriva terorismului de după 9/11 și alte obiective mai mici, toate atinse prin coordonare și cooperare între aliați.
Așa cum lumea care a creat ONU nu mai există, și cea care a creat NATO își trăiește ultimele clipe, pentru că această convergență strategică nu mai există. Asimetria din relația dintre SUA și aliații săi europeni devine un risc într-o lume multipolară, așa cum s-a văzut în „cazul Groenlanda” sau în bulismul taxelor vamale. Acum, Trump vrea să utilizeze această asimetrie pentru a forța un ajutor din partea europenilor în Iran, un conflict început fără niciun fel de consultare cu aceștia. Într-o lume în care NATO ar mai fi avut sens, acest ajutor ar fi trebuit totuși să vină imediat și practic necondițonat, mai ales pentru că acest conflict riscă să coste mai mult Europa decât SUA. Totuși, acest ajutor nu vine, deși câteva state, printre care și România, și-au declarat intenția să intervină strict pentru a debloca strâmtoarea Ormuz.
Întrebarea nu este de fapt DACĂ ar trebui să-i ajutăm pe americani să controleze strâmtoarea Ormuz. Întrebarea este DE CE să intervenim? Surprinzător poate pentru cei care mă citesc, personal cred că ar trebui s-o facem, dar din cu totul alte motive față de cele vehiculate de Trump, Rubio sau Hegseth. Dacă am face-o pentru a salva o paradigmă de securitate învechită, în speranța că SUA ne va proteja în continuare de Rusia și alte amenințări (fie și după ce Trump va ajunge la coșul de gunoi al istoriei), ar fi o mutare greșită, pentru că realitatea ne va prinde din urmă și ne va trage de urechi. Dacă am face-o ca să ne protejăm interesele economice de moment și să demonstrăm anumite capacități operaționale, câștigând timpul necesar pentru a ne construi autonomia energetică, militară și geopolitică, ar însemna că operăm în paradigma corectă.
În mod similar, dacă decidem să NU intervenim, s-o facem pentru motivele corecte. Argumentele principiale pe care le aud din capitalele europene sunt absurde: „nu e războiul nostru” sau „n-am fost consultați” sau „SUA a încălcat dreptul internațional” demonstrează același retard geopolitic care face ravagii la Cotroceni. Repet ideea de mai sus, la scară mai mică: lumea în care acest război a început nu mai e aceeași cu lumea de astăzi, prin urmare chestiuni legate de drept internațional sau orgolii rănite sunt irelevante. Europa riscă să fie băgată în criză. Da, de un război început de alții într-un mod poate irațional, însă criza e reală.
Putem aștepta ca lucrurile să se așeze de la sine, alocând resursele necesare unei intervenții pentru consolidarea securității Europei și lăsând SUA să-și epuizeze resursele într-un conflict pe care nu știe cum să-l încheie pentru că nu a avut obiective, ceea ce va schimba din nou raporturile cu foștii aliați, cel mai probabil în favoarea noastră. Putem evita intervenția de frică să nu devenim țintele terorismului sponsorizat de regimul criminal de la Teheran. Putem să nu intervenim pentru că nu e clar câte resurse vor fi necesare, din cauza confuziei strategice americane. Putem rămâne spectatori din motive de politică internă. Putem chiar folosi această criză pentru a scăpa în sfârșit de blestemul combustibililor fosili.
Important este, orice am face, să operăm în paradigma corectă, în care SUA e un rival geopolitic, ca și China, Rusia etc. Nu putem reacționa indignat la nesfârșit la amenințările cu dezintegrarea NATO, susținute (paradoxal) de un Mark Rutte pe post de portavoce a absurdului servil. Uniunea Europeană, prin eforturile admirabile ale mult criticatei (inclusiv de către subsemnatul) Ursula von der Leyen, își construiește o poziție importantă în noua lume multipolară, prin acorduri de tipul celor cu MERCOSUR, India sau Australia, despre care am mai scris. La Londra și Bruxelles se discută deschis despre o posibilă revenire a Mării Britanii în UE.
Să fim totuși sinceri: nu avem încă infrastructura de securitate și nici pe cea instituțională pentru a înlocui complet NATO acum, însă le vom construi cu viteza înțelegerii faptului că ne aflăm într-o perioadă (riscantă) de tranziție, nu doar de la o lume unipolară la una multipolară, ci de la una în care, ca niște copii, i-am lăsat pe alții să ne apere și să ne direcționeze, la una în care, ca niște adulți, trebuie să ne asumăm responsabilități de mare putere.
Europa va mai avea nevoie de SUA, și invers, însă relația va trebui să fie una de egalitate, nu una paternalistă ca până acum. Trebuie să profităm de faptul că Ucraina rezistă admirabil în fața pericolului rusesc, să continuăm s-o susținem (poate chiar mai hotărât decât acum) și s-o integrăm în noua arhitectură de securitate europeană pe care vrem și trebuie să o construim. Una în care Rusia e o amenințare gestionabilă, SUA – un aliat opțional, iar NATO, după cum spune Trump – un tigru de hârtie.
Articol publicat și pe Comunitatea Liberală.
Andrei Colțea este antropolog, istoric, autor, instructor de arte marțiale și cercetător al fenomenelor religioase. A obținut un doctorat în Studii Globale la Universitatea din Shanghai. În prezent este consultant de branding intercultural pentru companii internaționale majore, având experiență profesională și în marketing politic și educație.
