Pe un canal secundar al televiziunii naționale, un cunoscut și apreciat realizator avea, câteva seri pe săptămână, dialog cu telespectatorii, pe teme sociale și politice. De mai mare audiență se bucura chestionarul „Cum era ieri? Cum este astăzi?”.
Cei care telefonau erau, în cea mai mare parte, oameni în vârstă, bărbați și femei. Cu toții elogiau trecutul comunist și incriminau prezentul decăzut. Era un subiectivism total, o lipsă de luciditate demnă de analiză.
Ca să susții că era mai bine cu atâtea constrângeri sociale, politice, economice, profesionale, trebuie să fi fost un mic șefuleț narcotizat de subalterni și subalterne, iluzionat de mica și neînsemnata putere pe care o exercita, dar care nu se compara niciodată cu imensa presiune politică efectuată, în interes personal, de activul de partid și de organele de represiune.
Un alt motiv pentru care pare mai rău acum este faptul că au trecut de atunci 35-40-45 de ani, că între timp ai făcut două-trei operații, hipertensiune arterială, un diabet, un ulcer, ai pierdut câteva persoane dragi, ai fumat, ai băut. Importanța și puterile ți-au scăzut, dar nu recunoști. Ești mândru că erai cândva „un tovarăș” pe care puteau conta cadrele și șefii de tot felul. E la mintea cocoșului că e mai plăcut să ai 30-40 de ani decât 70-80!
Da, era mai bine în 1984, făceai – ca toți ceilalți din atelier – câteva piese, îți ieșea de un rachiu alb sau de un rom, că berea se găsea greu, ca și ouăle, ca și laptele, ca și benzina și curentul electric. Acum trăiești numai din pensie, care nu-i așa mare, pentru că în tinerețe ai fost fericit să ai un loc de muncă mai prost plătit, dar la căldurică și fără răspundere.
Din aceste motive ești gata să le dai dreptate lui Putin, lui Orban și altor dictatori, chiar și energicei doamne Șoșoacă – ce-ți pasă, mai ai puțin de trăit, ieși rar din apartament, și când o faci, parcă-i încurci pe cei mai tineri, care te privesc urât și-ți spun „tataie”, ca și personalul medical de la spital.
Spre cinstea lui, realizatorul emisiunii te-a întrerupt (nici n-ai remarcat ironia), altfel ai fi bătut câmpii multă vreme, tot mai confuz, pentru că, nu-i așa, trebuia odată și-odată să le-o spui tuturor: era mai bine până-n ’89! „Eram atât de aproape de un viitor luminos…”
Noroc că nu ți-ai dezvăluit numele adevărat. Altfel, copiii și nepoții s-ar fi interesat de un azil.
