În timp ce în România avem timpanele sparte de vacarmul populist, de vociferările naționaliste și de strigătele de ură față de UE, care „ne fură resursele și ne transformă în sclavi” – iartă-le, Doamne, prostia, că nu știu ce spun! –, în Europa se înmulțesc vocile ce susțin necesitatea unei și mai mari integrări europene, pentru a face față confruntărilor geopolitice actuale.
Visul unei Europe federale, al unei adevărate democrații parlamentare transnaționale, cu un președinte european ales prin sufragiu universal, în urma unei singure dezbateri la nivel european, a unei singure campanii electorale transnaționale și cu un rezultat unic (în locul celor 27 actuale) e încă îndepărtat. Însă ideea unei federalizări parțiale în interiorul Uniunii (a acelor state care doresc accelerarea deciziilor, pe anumite domenii precise) capătă contur.
Dacă această nouă organizare va avea succes în viitorul apropiat, e foarte probabil să vedem acea Europă cu două viteze, în care state occidentale dezvoltate (cu o democrație solidă, tehnologii avansate și întreprinderi puternice) vor lua decizii între ele, lăsând în urmă țările recalcitrante, care frânează sistematic luarea deciziilor, să se descurce și să facă ele cum vor.
Numai la ultimul Consiliu European, UE a fost nevoită să se exprime fără consens: din cauza Ungariei pe tema Ucraina, din cauza Belgiei pentru activele rusești înghețate, fără a mai vorbi de blocajele pe temele competitivității sau ale Pactului verde.
Mario Draghi, fost președinte al Băncii Centrale Europene (2011-2019), fost prim-ministru italian (2021-2022), autorul Raportului asupra competitivității europene din 2023, propune o federalizare pragmatică și tematică, pentru a surmonta lentoarea instituțiilor europene.
De la Oviedo, unde i-a fost înmânat Premiul “Princesa de Asturias” – conferit de fundația cu același nume a Casei Regale spaniole –, Mario Draghi a pledat pentru „o coaliție a statelor voluntare”, pentru tratarea rapidă a problemelor strategice, ieșind astfel din mecanismelor lente ale tratatelor UE și din spirala veto-urilor care blochează luarea deciziilor.
Un Consiliu European extraordinar e prevăzut pentru a dezbate și decide în aceste sens. Data a fost fixată pentru 26 februarie 2026, în prezența lui Draghi și a lui Enrico Letta, autorul Raportului pentru piața unică remis Comisiei Europene în 2024.
Mai jos, redăm discursul integral al lui Mario Draghi, rostit la Oviedo vineri, 24 octombrie 2025, despre federalismul pragmatic necesar deblocării Uniunii Europene.
Îl publicăm în întregime nu numai pentru calitatea și valoarea lui explicativă, dar mai ales pentru a reaminti că instrumentul de lucru al politicianului este discursul politic pronunțat de la o tribună înaltă.
Pentru că prestanța și calibrul unui om politic sunt date de valoarea intelectuală a discursurilor în care-și prezintă ideile și proiectele, nu de filmulețele de pe TikTok sau frazele înscrise pe fond roz pe Facebook (ca să nu mai vorbim de prestațiile generale deplorabile ale lui Simion ori Șoșoacă la tribuna Parlamentului român, adevărate vomitive).
Discursul este cel care rămâne, ani de zile după încheierea unui mandat politic, nu live-urile din dormitor sau din mașină.
Drept dovadă, ne amintim și astăzi de discursul lui Charles de Gaule în Algeria, al lui J. F. Kennedy la Berlin sau al lui Dominique de Villepin la ONU, împotriva războiului din Irak.
Discursul lui Mario Draghi de la Oviedo
„Majestate, altețe regale, excelențele voastre, distinși premiați, doamnelor și domnilor,
Este o imensă onoare pentru mine să primesc acest premiu. Îl accept nu numai cu gratitudine, dar și cu un profund simț al răspunderii dat de întregul meu parcurs profesional.
Cariera mea în serviciul public italian a debutat prin negocierile asupra Tratatului de la Maastricht.
De atunci, construirea Europei a fost în centrul tuturor misiunilor mele, atât la nivel național – ca șef al Trezoreriei italiene și apoi ca președinte al Consiliului de Miniștri –, cât și la nivel european, ca șef al Băncii Centrale Europene.
Or, astăzi, din tot ce-mi amintesc să fi traversat, perspectivele Europei nu au fost niciodată atât de dificile. Aproape toate principiile pe care se întemeiază Uniunea sunt puse sub semnul întrebării.
Ne-am construit prosperitatea pe deschidere și multilateralism; astăzi ne confruntăm cu protecționism și acțiuni unilaterale.
Am crezut că diplomația poate fi fundamentul securității noastre; astăzi asistăm la revenirea puterii militare ca mijloc de afirmare a intereselor.
Am promis să deschidem calea în ceea ce privește responsabilitatea climatică; astăzi, ceilalți se retrag, lăsându-ne pe noi să suportăm costurile din ce în ce mai mari.
Lumea care ne înconjoară s-a schimbat radical. Iar Europei îi este greu să răspundă.
Toate acestea ne obligă să ne punem o întrebare crucială: de ce nu reușim să ne schimbăm?
Se spune adesea că Europa se întărește cu fiecare criză. Însă ce nivel de gravitate trebuie să aibă o criză pentru ca liderii noștri să-și unească în sfârșit forțele și să găsească voința comună de a acționa?
După marea criză financiară și criza datoriei suverane, Banca Centrală Europeană, datorită mandatului său european, a evoluat către o instituție mult mai federală; uniunea bancară a fost astfel lansată.
Însă de atunci, provocările cărora trebuie să le facem față au devenit din ce în ce mai complexe și necesită, începând de astăzi, o acțiune comună din partea statelor membre.
Acestea se referă la domenii ca apărarea, securitatea energetică și tehnologiile de vârf, care necesită partajarea investițiilor la nivel continental. Și, în anumite domenii, ca apărarea sau politica externă, e necesar un grad mai ridicat de legitimitate democratică.
Or, de mai mulți ani, modul nostru de guvernanță nu s-a schimbat.
Astăzi, confederația noastră europeană nu mai este în măsură să răspundă acestor nevoi. A acționa fiecare la nivel național nu mai este suficient pentru a gestiona eficient imensele provocări cu care ne confruntăm. Și chiar dacă vrem să transferăm mai multe puteri Europei, acest model nu ne oferă legitimitatea democratică pentru a o face.
Ceea ce ne oprește nu este vreo constrângere de ordin juridic legată de tratatele europene. Constrângerea cea mai profundă vine faptul că, în noul context al lumii în care trăim, noi nu am construit un mandat comun, aprobat de cetățenii noștri, pentru ceea ce noi, europenii, vrem să facem împreună.
Iată de ce viitorul Europei nu poate fi decât o cale către federalism. Aceasta nu mai e o chestiune de dorință, ci de necesitate.
Însă, oricât ar fi de dorit o federație europeană, aceasta ar necesita condiții politice care nu sunt reunite astăzi. Iar provocările cărora trebuie să le facem față sunt prea urgente pentru a aștepta ca aceste condiții să se realizeze.
Un singur drum posibil există – cel al unui nou federalism pragmatic. Un federalism bazat pe câteva domenii-cheie, flexibil și capabil să se protejeze și să acționeze în afara mecanismelor prea lente ale procesului decizional al Uniunii.
Acesta ar fi construit plecând de la o «coaliție de voluntari» în jurul unor interese strategice comune, pentru că nimic nu obligă ca toate ca țările să avanseze în același ritm.
Să ne imaginăm:
- țări dotate cu sectoare tehnologice puternice, care se pun de acord între ele asupra unui regim comun, permițând întreprinderilor lor să se dezvolte rapid;
- națiuni susținute de industrii de apărare avansate, care-și unesc eforturile în materie de cercetare și dezvoltare și finanțează piețe comune;
- lideri industriali care co-investesc în sectoare critice precum cel al semi-conductorilor sau în infrastructuri de rețea care reduc costurile energetice.
Acest federalism pragmatic ar permite celor cu ambiții mari să acționeze cu rapiditatea, amplitudinea și intensitatea celorlalte puteri mondiale, dând chiar un elan democratic nou Uniunii Europene.
Adeziunea la federalismul pragmatic presupune ca guvernele naționale să obțină susținerea democratică pe obiectivele comune specifice, suscitând astfel o construcție pe linie ascendentă a unui obiectiv comun altor țări – și nu o impunere pe linie descendentă.
Toți cei care doresc să adere o pot face, în timp ce aceia care caută doar să blocheze progresul celorlalți nu vor mai putea s-o facă.
Pe scurt, aceasta oferă o viziune de încredere în Europa, o viziune în care mulți cetățeni pot începe să creadă din nou.
O Europă în care tinerii să-și vadă viitorul.
O Europă care refuză să fie călcată în picioare.
O Europă care acționează nu prin teama de declin, ci din mândria de ceea ce poate să clădească.
Este viziunea pe care o propunem, pentru că vrem ca Europa să se reînnoiască.
Și sunt convins ca putem reuși.
Vă mulțumesc.”
UE să fie țară o tara puternică de mare viitor ptr copiii și nepoții noștrii.