E stupefiantă ușurința cu care nostalgicii perioadei comuniste, în special georgiștii, uită mizeria, sărăcia atroce în care trăiau copiii României înainte de 1989. Câți își mai amintesc de oribilele orfelinate comuniste în care părinții își depuneau copiii pentru că nu aveau cu ce-i hrăni, de centrele pentru copii “irecuperabili” în care erau aruncați să moară copiii “diagnosticați” cu handicap?
Niciunul dintre cei care țipă astăzi împotriva Occidentului “decadent” nu-și amintește că Uniunea Europeană a fost cea care i-a salvat pe acești copii, obligând autoritățile române să iasă din indiferență. UE a condiționat aderarea României de îmbunătățirea condițiilor de viață din orfelinate și ulterior de încetarea controversatelor adopții internaționale (care transformaseră țara noastră într-un uriaș supermarket de comercializat copii sărmani).
Vizionând, după 35 de ani, numeroasele filme făcute în 1990, la descoperirea cumplitelor leagăne, case de copii și centre pentru copiii cu dizabilități (umilitor numiți “irecuperabili” și tratați mai rău ca niște animale), te întrebi retrospectiv cum a fost posibil ca orfelinatele acestea să existe. Imaginile sunt azi încă și mai insuportabile decât atunci: copii diformi, cu corpuri scheletice din cauza malnutriției, obligați să crească în paturi umede din care nu ieșeau mai niciodată, în propriile excremente, legănându-se singuri, frenetic, ca să umple vidul numit viață, fără să li se vorbească vreodată, fără să aibă nimic al lor, nici măcar o privire a vreunui semen.
Dacă era atât de bine în comunism, când duduiau, chipurile, uzinele țării, când toată lumea avea o locuință și un loc de muncă, cum se face atunci că orfanii țării, rași în cap ca niște pușcăriași, trăiau și mureau într-un regim carceral, ca la Auschwitz, în indiferența generală?
Cum să regreți vremurile în care peste 120.000 de copii români își așteptau moartea în dormitoare pestilențiale, suferind de foame și de frig, stingându-se pe capete fără să-i pese cuiva?
Iată cum arăta o casă de copii în 1990 (când acestea au îngrozit lumea întreagă, generând valuri de ajutor), pentru cei care nu știu sau nu mai vor să știe!
Ce fel de nație suntem noi, ce “popor ales de Dumnezeu”, dacă am putut lăsa, fie chiar și în dictatură, pe copiii nimănui să moară de malnutriție, de boli tratabile, de lipsa oricărei afecțiuni sau mângâieri, atât de necesare în primii ani de viață?
Singurii care s-au interesat de traiul acestor copii și care au încercat să le îmbunătățească viața au fost străinii. Occidentul “decadent”. ONG-urile “globaliste” și “sorosiste”. Uniunea Europeană, șocată să descopere că pe „bătrânul continent” mureau copii din lipsă de îngrijiri elementare și mai ales din lipsa de atenție, de contact uman, de afecțiune.
Pedopsihiatrii Europei, în frunte cu celebrul Boris Cyrulnik, au descoperit – urmare a cinismului și neglijenței din orfelinatele comuniste – că bebelușii care nu primesc afecțiune, dragoste, atenție încetează să mai plângă (pentru că nimeni nu vine atunci când plâng) și se lasă singuri să moară. Sordid progres științific care se datorează României ceaușiste!
Pediatrul canadian Jean-François Chicoine, care a fost în România post-decembristă pentru a îngriji acești copii, dar a îngrijit și în Quebec sute de copii adoptați din România, a declarat că în viața lui n-a văzut copii mai maltratați, mai epuizați, mai traumatizați decât cei din orfelinatele comuniste. “România e un model științific pentru a înțelege efectele neglijenței și ale relelor tratamente aplicate copiilor”, susține acesta.
Au deci de ce să fie “mândri“ toți nostalgicii georgiști ai României comuniste, în frunte cu idolul lor!
E de remarcat că străinii se interesează mai mult decât noi, inclusiv astăzi, de evoluția celor care pe care i-au scos din infern: ce au devenit “orfanii lui Ceaușescu” (cei care au supraviețuit, adoptați sau neadoptați) și ai anilor care au urmat, cum au reușit să-și facă un rost, cum și-au depășit traumele, dacă și le-au depășit – toate acestea sunt întrebări și subiecte prezente în periodicele de actualități.
Bibliotecile universităților occidentale, arhivele digitalizate și redacțiile diverselor mass-media sunt pline până la refuz de studii, teze, reportaje, doctorate, statistici, referate pentru a înțelege cum a fost posibil și ce efecte a avut drama acestor copii asupra societății românești și occidentale (pentru familiile care au adoptat copii români).
Asta, în timp ce noi ne străduim încă să ascundem sub preș această imensă rușine.
Anii care au urmat căderii comunismului n-au pus capăt dramei copiilor români defavorizați, orfani sau abandonați în grija statului din cauza sărăciei. E ca un blestem pentru copiii sărmani ai României: oricum ar evolua societatea, fie și în bine, nimic nu rupe lanțul copilăriilor chinuite, al familiilor deșirate din cauza lipsurilor.
Fenomenul „copiilor străzii”, copleșitor în perioada de tumult socio-economic a anilor ’90, vi-l amintiți? Acei copii lăsați în voia sorții, să-și caute singuri cu ce să se hrănească sau unde să doarmă, cărora nici statul, nici familiile nu le-au arătat altceva decât neputință ori indiferență.
Fenomenul adopțiilor controversate – unele reușite, bineînțeles, altele traficate contracost – l-a uitat cineva? Copiii vânduți de părinți pentru un pumn de dolari, cu complicitatea autorităților române corupte și ale puternicelor lobby-uri pro-adopție occidentale. Se întâmpla imediat după ’89 și a durat ani. Mafia adopțiilor era constituită din rețele paralele, care la rândul lor erau constituite din directori de orfelinate, polițiști, avocați, medici și asistente, funcționari publici care și-au umplut buzunarele din traficul de copii necăjiți, trimițând spre adopție copii cu părinți în viață, falsificând dosare, adesea fără semnătura sau acordul părinților.
Un număr aproximativ de 30.000 de copii au fost dați spre adopție în primii zece ani de la căderea comunismului, dintre care jumătate cu acte false. Majoritatea acestora își caută astăzi părinții pentru a-și înțelege istoria personală și a-și defini propria identitate.
Cine i-a uitat pe baroneasa Emma Nicholson, pe Günter Verheugen, pe reprezentanții Uniunii Europene care au făcut imposibilul ca să stopeze business-ul autorităților române cu lobby-urile atotputernice care, toate împreună, transformaseră România într-o piață de exportat copii sărmani? Și de data aceasta, tot Uniunea Europeană a făcut ordine acolo unde trebuia să facă Ion Iliescu, Adrian Năstase și clasa politică post-decembristă.
UE a respins presiunea infernală a unor politicieni americani ori europeni, opunându-se acestora, impunând statului român să poarte grija copiilor abandonați, plătind sume grele pentru a forma asistenți sociali, îngrijitori, pentru a renova și utila cămine.
Sistemul orfelinatelor comuniste a fost abrogat prin lege în 1997, înlocuit (în teorie, mai greu în practică) cu familii de substituție, cu instituții de dimensiuni mai mici și mai adaptate vârstelor copiilor, cu personal instruit și calificat datorită fondurilor europene de preadeziune. Însă rămășițe ale practicilor din perioada comunistă au rămas până astăzi, în ciuda angajamentelor succesive ale autorităților (ultima promisiune fiind aceea de a închide definitiv, până în 2024, ultimele orfelinate comuniste).
În ianuarie 2025, într-un orfelinat din județul Mureș, încă mai erau copii de 3-7 ani încuiați în camere, nesupravegheați, bolnavi de varicelă, neîngrijiți și hrăniți cu alimente perimate.
Pomenesc doar în treacăt de obiceiurile tipic românești, care nu au murit, acelea de a fura din banii, hrana sau medicamentele destinate copiilor fără părinți. Peste 100 de anchete penale au fost deschise începând cu 2010 pentru infracțiunea de corupție în centrele românești de protecție a copilului. Acestea sunt fie furt direct din fondurile Direcțiilor județene de protecție a copilului, fie furturi din banii alocațiilor copiilor cu dizabilități, fie contracte supraevaluate contra mită, fie adopții contracost, angajări pe pile, abuzurile mergând până la trafic de minori.
Cel mai cunoscut hoț care “a furat de la copii” e Liviu Dragnea, care-și plătea colaboratorii PSD din fondurile destinate Protecției copilului Teleorman. Însă cine le-a uitat pe educatoarele care furau dulciurile și hrana copiilor, ori din cornul cu lapte? Ori pe fostul primar care a furat banii de alocații pentru campania electorală? Și câte altele…
Ca și cum toate acestea nu ar fi de ajuns, drama fără sfârșit a copiilor necăjiți din România continuă sub altă formă: din cauza migrației economice, care și ea produce orfani, abandonați de familii. Fenomenul e binecunoscut în Occident: dacă înainte de ‘89 mulți părinți își plasau copiii în case de copii din cauza sărăciei, azi la fel de mulți îi lasă în orfelinatele din grija statului ca să plece la muncă în străinătate.
În filmul făcut de France 2 (televiziunea publică franceză) despre consecințele exodului economic românesc asupra copiilor rămași fără părinți, întregul spectru al suferințelor copilăriei este pus sub lupă.
Sunt copiii lăsați în grija bunicilor, copii care, fiind prea mici când părinții au plecat la muncă, nu au pur și simplu amintiri cu aceștia, care nu sunt decât voci la telefon.
Copii care trăiesc în orfelinate decente, abandonați la naștere de mame plecate la muncă în Europa, ori uitați de părinții care nu i-au mai vizitat de 8-9-10 ani de zile.
Să nu uităm sinuciderile infantile, dintre care cazul cutremurător al lui Răzvan-Iliuță, care s-a spânzurat la trei săptămâni după ce mama lui a plecat să muncească în Italia.
Presa românească a relatat despre 10 cazuri de sinucideri ale unor copii și adolescenți ai căror părinți au plecat să câștige bani în alte țări.
Astăzi, mai bine de jumătate de milion de copii (536.000, conform unui studiu efectuat de organizația Salvați Copiii) au cel puțin un părinte plecat la muncă în străinătate.
N-am înțeles niciodată de ce acești părinți nu-și iau copiii cu ei, în condițiile în care în Uniunea Europeană regruparea familială este încurajată, iar copiii expatriaților români care muncesc în UE beneficiază de aceleași drepturi – ajutoare sociale, îngrijiri, școlaritate etc. – precum cei născuți în țara de adopție. Oare ce-o fi în capul lor, de preferă să trăiască departe de copiii lor, fragilizându-i din cauza absenței, provocându-le traume psihologice, când i-ar putea avea aproape?!
Ți se întâmplă adesea, când călătorești în Europa, să vezi – pe ariile de popas de pe autostrăzi – părinți însoțiți de copii, în drum spre România. Părinți care vorbesc românește, copii care se joacă între ei vorbind franțuzește, englezește, nemțește.
Ai zice că cei care-și lasă copiii acasă o fac ca să fie siguri că se întorc ori pentru a le fi lor mai ușor în Occident. E mai simplu să muncești între români, să trăiești între români decât să spargi pereți de sticlă înscriindu-ți copilul la o școală în Occident. Ești obligat, când copilul tău merge la școală într-o altă țară, să te pliezi pe stilul de viață al țării respective: de la modul de a vorbi, la ritmul, stilul și cutumele Occidentului, ceea ce pentru mulți români reprezintă un mare obstacol.
Oricum ar fi, același studiu, efectuat de organizația Salvați Copiii, arată că la nivelul întregii țări, 55,1% din copiii români vor să plece din România și să se instaleze în străinătate, odată deveniți adulți.
Întrebarea e pusă și copiiilor din reportajul France 2: dintre toți, unul singur dorește să rămână în România.
E probabil normal: dacă e bine acolo pentru mama și tata, va fi bine, cu siguranță, și pentru ei. E un adevăr pe care mulți părinți nu l-au înțeles, condamnându-și copiii să sufere.
Suntem deja la o doua generație de copii lăsați în țară. Odată deveniți adulți, copiii care au suferit de absența părinților fac exact același lucru propriilor copii. Coșmarul copilăriilor chinuite din România pare fără sfârșit.
Bineînțeles, copiii care se bucură de o viață normală în România, crescuți cu atenție de părinți, nu sunt subiectul acestui articol. Vorbim doar de cei excluși ori de copiii cu mare risc de excluziune, care încă trăiesc sub povara sărăciei și a neglijenței. Foarte numeroși.
O să știm că avem o țară normală atunci când toți copiii care au supraviețuit orfelinatelor groazei vor fi despăgubiți de statul român, indiferent cât timp va trebui să treacă pentru asta. Atunci când o să știm exact numărul copiilor-fantomă care au murit uitați de toți și îngropați cine știe pe unde (despre 15.000 există deja date). Când n-o să mai avem atâtea cazuri de copii și bătrâni maltratați de cei care sunt plătiți să-i îngrijească și când n-o să mai găsim peste tot animale abandonate. E mult de muncă până atunci.
Iar “suveraniștii” noștri, gata să înghită orice teorie de complot, care pretind că nimic din toate acestea n-ar fi existat (că ar fi “invenții” ca să ne umilească pe noi, “poporul român curat”), prea ocupați să blameze copiii ucrainieni (care, cred ei, ar primi mai mult ajutor decât cei români), ar fi cazul să privească adevărul în față.
Oricât ar trăi unii într-o realitate paralelă, în care românii nici n-ar fi făcut vreun holocaust pe timp de război, nici nu și-ar fi lăsat orfanii să piară pe timp de dictatură, nici nu și-ar fi vândut din copii după căderea comunismului, faptele rămân, incontestabile, gravate în istoria noastră, cu consecințe care se succed în lanț.
Impresionant articol si dureros de adevarat; este textul unei jurnaliste de exceptie.
Felicitari, stimata doamna!
Acest articol impresionant și cutremurător în același timp nu va fi citit, din păcate, de foarte mulți români care sunt exact în situațiile descrise în text. Sunt mult prea ocupați să „producă bani” și nu-și fac timp să citească „prostiile astea”. Din păcate!