Îmi amintesc că aveam vreo 7 ani și mergeam cu tata la țară, la bunici. Când, deodată, pe un câmp am observat un iepure.
Atât de mult m-am bucurat să-l văd, încât am început să cânt: „Vine, vine primăvara / Se aștern în toată țara / Floricele pe câmpii / Hai să le-adunăm, copii!”
Impresionat de reacția mea, tata i-a spus șoferului să iasă de pe drumul principal și să se ia după urecheat.
După ce l-am alergat cu mașina vreo oră, acesta, obosit, s-a ascuns într-un tufiș. Am coborât din automobil, ne-am apropiat de el și tata l-a luat în brațe.
Iepurele tremura de frică, dar n-a încercat să fugă. Și atunci am decis să-l luăm acasă.
L-am crescut câteva luni în balcon, până când, într-o zi, nu l-am mai găsit. Explicația tatălui meu a fost că iepurașii uneori obișnuiesc să se ascundă în vreo poveste, dar aproape întotdeauna revin la prietenii lor. Așa că n-am deznădăjduit. Eram convinsă că se va întoarce și ne vom juca împreună ca la începuturi.
Apoi, la scurt timp de la această întâmplare, nașul meu de botez, Simion Ghimpu, mi-a dăruit doi urecheați albi. Eram atât de încântată de prezența acestora, încât pentru o vreme am uitat de cel dintâi. Iar când îmi aminteam de el, mă gândeam că, atunci când va apărea iarăși în balconul meu, se va bucura că nu va mai fi singur…
Într-una din zile, însă, tata mi-a propus să mergem din nou la bunici și să-i luăm cu noi și pe prietenii mei, fiindcă au nevoie și ei de aer curat și ar trebui să le facem cunoștință cu toate rudele noastre.
Odată ajunși la țară, i-am dus în spatele casei, într-o căsuță de lemn, și am mers la joacă. Dar la întoarcere, iepurașii mei nu mai erau acolo.
Așa că tata m-a luat de mână și m-a plimbat prin toată pădurea de la Codreni, încercând să mă convingă că cei doi urecheați fac parte din același neam cu cel dispărut și probabil că și-au dat întâlnire acolo, în adâncul codrului, fiindu-le dor unul de altul, așa cum îi este dor unei mame de copilul ei.
De aceea, în următorul an am mers la bunici din ce în ce mai des, în speranța că iepurașii au găsit deja drumul spre casă și mă așteaptă. Abia peste mulți ani, fiind odată în mașină cu tata, am îndrăznit să-l întreb:
– Și totuși, ce s-a întâmplat cu iepurii mei?
El a tăcut un timp și apoi mi-a mărturisit:
– Ei, draga mea, ce pot să-ți spun? Odată ajunși la țară, aceștia s-au împiedicat de niște trepte și s-au îmbolnăvit, iar bunica ta i-a dus la spital. Acolo i-au tratat foarte bine, fiindcă tot personalul știa că sunt ai tăi. Apoi, iar au fugit…
Îl ascultam liniștită pe părintele meu și-l priveam cu admirație, fiindcă și acum, când eram și eu mamă la rândul meu, încerca încă să-mi spună povești…
