– Eminescule, tu, care ţi-ai făcut datoria faţă de poporul acesta şi i-ai strigat întotdeauna durerea, află că…
… drepturile lui continuă să fie încălcate şi suntem şi astăzi ţinuţi cu forţa departe de neamul nostru românesc!
Departe de ţară, istorie şi limbă. Iar hoţia şi crima, mita şi laşitatea, ura şi dezbinarea, minciuna şi sminteala – toate-s la putere.
Aşa încât nu mai are cine să ne apere. Fiindcă în capul românilor basarabeni, nu ştiu de ce, nu intră adevărul. Aceştia-l aud, parcă-l aud, dar c-o duritate verbală îl înjură şi-l batjocoresc. Deşi le-ai zis de atâtea ori că „Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă şi până în veacul al nouăsprezecelea” şi „nu e permis nimănui a fi stăpân în casa noastră, decât în marginile în care noi îi dăm ospeţie”.
Dar basarabeanul nostru nu pricepe vorba ta, Eminescule, şi omoară dreptatea, lăsându-se tot mai stârpit, tot mai deznaţionalizat şi învins. Ca şi cum îi place să stea tot timpul bolnav şi slab. De parcă ţara asta n-ar fi a lui.
De aceea, Eminescule, tu, care umbli şi astăzi pe aceleaşi străzi cu noi şi ştii că nu ni s-a furat doar libertatea, ci şi sufletul, roagă-te Celui de Sus ca fiecare român, după ce va rosti rugăciunea „Tatăl nostru”, să-şi amintească şi de cuvintele tale, unde zici: „Basarabia actuală era pământ românesc, stăpânit de domni români”.
Căci poate, cine ştie, îşi vor găsi memoria pierdută şi îşi vor aminti cine sunt. Fiindcă numai atunci inima acestui popor va începe să bată din nou.
