Am citit undeva o întâmplare despre un băiat care, vrând să petreacă mai mult timp cu tatăl său, l-a întrebat cu cât este plătit la serviciu pentru o oră de muncă.
După ce acesta i-a răspuns, copilul s-a îndreptat către pușculița lui, a luat de acolo suma de bani necesară și i-a întins-o părintelui său, zicându-i: „Cu acești bani vreau să cumpăr o oră din timpul tău”.
Omul, fiind impresionat de gestul copilului, l-a îmbrățișat și i-a promis că de astăzi înainte va încerca să petreacă mai mult timp cu el.
Dar așa cum acest părinte a uitat cumva de fiul lui, așa și noi, copiii, uităm de părinții noștri. Fiindcă din momentul în care mergem la școală, la facultate ori ne căsătorim, îi vizităm din ce în ce mai rar. Crezând că ei sunt nemuritori și nu vor îmbătrâni niciodată. Ci ne vor aștepta întotdeauna.
Însă numai atunci când găsim casa pustie și observăm cum iarba crește uscată, conștientizăm că anii nu mai pot fi întorși înapoi, iar unica perioadă în care părinții s-au bucurat cu adevărat de prezența noastră a fost copilăria. Apoi, ne-au tot așteptat în fața sutelor de fotografii din care le-am zâmbit de pe perete. Noi însă n-am mai venit.
Iar astăzi, aș scoate și eu din pușculiță suma necesară de bani și i-aș oferi-o tatălui meu, vrând să cumpăr o oră din timpul lui. Dar, așa cum spune și Adrian Păunescu: „Iau telefonul lângă mine, și n-am ce număr să formez!”.
Fiindcă – în locul părintelui meu – n-a rămas decât amintirea.
Este trist să realizăm că, adesea, neglijăm să petrecem timp cu părinții noștri, crezând că vor fi mereu acolo.