În Rusia lui Putin trăiesc și oameni de o sensibilitate interioară excepțională. Unul dintre ei a fost Ivan Petunin, rusul care a preferat să se sinucidă decât să ucidă la ordinul dictatorului Putin. Când majoritatea rușilor se hrăneau cu propagandă putinistă, Ivan își punea întrebări existențiale: „Are rost să trăiesc, ucigând pe alții?”. Răspunsul său a fost și moartea sa.
„Decât să ucid, mai bine mă sinucid?” O întrebare la care rapperul rus Ivan Petunin a răspuns „Da”. Și s-a sinucis. Știa că va fi obligat să se încorporeze pe frontul din Ucraina. Tânărul de 27 de ani și-a explicat gestul printr-o scrisoare de adio, pe care i-a lăsat-o iubitei. Acesta a scris:
„Nu pot și nu vreau să-mi asum păcatul crimei. Nu sunt pregătit să ucid pentru niciun ideal. Nu am dreptul să ridic o mitralieră și să trag în oameni”.
Ivan Petunin nu invocă justețea sau injustețea războiului lui Putin. Nu reclamă dictatura putinistă, iar sinuciderea sa nu e un protest împotriva ei. Cu siguranță, ar fi procedat la fel și dacă era ucrainean, chemat să-și apere țara. Ivan contemplă lumea în care trăiește și-i refuză realitatea. Decide că trebuie să părăsească viața, dacă a rămâne în ea presupune uciderea altuia.
Acest rus nu e filozof și nici preot, dar face cât toți patriarhii Moscovei și pseudofilozofii lui Putin la un loc. Luciditatea sa uluiește și răscolește. Cei care atacă și cei care se apără, în egală măsură, comit crimă. Acesta e adevărul esențial. Restul sunt detalii, în această optică. De aceea, spune teologul Ionuț Mavrichi, eroii neamului ar trebui pomeniți în biserici cu formularea: „Eroii neamului românesc, cu victimele lor…”.
Ucrainean sau rus, român sau german, fiecare e la fel de om precum ceilalți. Dincolo de calibrul moral, existența fiecăruia și a tuturor la un loc e expresia dragostei Creatorului. Războiul, de apărare sau de agresiune, e o reeditare a crimei lui Cain asupra lui Abel. Esențial, omul ucide omul. Iar cu asta, pe el însuși. Rusul Ivan Petunin a preferat să moară de propria mână decât să se sinucidă ucigându-și seamănul.
Când un ideal îți impune să ucizi, acela nu mai e ideal și nici tu vreun mesia. Căutarea idealului nu dezumanizează, ci reabilitează omul, îl reașază în firea sa adevărată. Idealurile autentice nu-ți cer să mori pentru ele; doar dictatorii, ce pavează cu intenții bune drumul spre iad.
De fapt, nimeni nu are dreptul să-și ucidă aproapele sau departele. Că o facem, e semnul că încă nu am înțeles care e sensul omului pe pământ. Abia când l-a ucis pe Abel, Cain a știut că a distrus singurul motiv de a exista și a fi: celălalt. Fără el, nimic nu are rost.
Dacă percepția lui Ivan Petunin asupra lumii ar deveni a tuturor, războaiele de pe întreaga planetă s-ar opri într-o clipă, pentru totdeauna. Dictatorii nu ar mai avea cu cine și pe cine să-și construiască împărățiile morții, iar miliarde de oameni n-ar mai trăi coșmarul perspectivei nucleare, al gropilor comune, al pierderii celor dragi, al vieților distruse iremediabil.
Ivan Petunin dă măsura lumii pe care am construit-o și din care oameni ca el vor să scape cu disperare. Gestul său extrem e o palmă pe obrazul nostru, al celor care permitem monștrilor să plăsmuiască lumea. Ivan este seismograful acestei lumi.
Din păcate, a preferat să plece decât să mai trăiască printre noi. Chiar și o secundă.
Ivan nu s-a sinucis. Noi l-am ucis.
