Liniștea păcii sau a fricii? Nu e totuna, deși pare

Liniștea nu e sinonimă cu pacea. Cine vrea liniște, nu dorește neapărat pace. Există liniștea izvorâtă din pace, dar și liniștea născută din frică. În Rusia lui Putin e liniște, dar nu e pace. În România lui Ceaușescu era liniște, nu însă și pace. Și într-un caz, și în celălalt, liniștea e expresia pumnului în gură, a fricii care paralizează.

În Rusia, liniștea o aduc cei care cad de la ferestre, beau ceai otrăvit ori sunt reduși la tăcere cu un glonț în cap. Morțile lor groaznice dau măsura criminală a celor care le comit. Pentru majoritatea rușilor e de ajuns cât să facă liniște. E o liniște lașă, dar care-i ține în viață.

În România lui Ceaușescu, Doina Cornea era bătută de Securitate în fața casei ei din Cluj-Napoca, ziua. Românii treceau, vedeau, plecau. Întorceau capul. Ca să aibă liniște.

Nu dorim să intervenim direct în Ucraina. Dacă vine Putin și peste noi? Dacă ne aruncă de la ferestre sau ne bate, ca pe Doina Cornea? Nu vrem să ne pierdem liniștea. Atunci era Doina Cornea, acum – ucrainenii.

Cine trece nepăsător pe lângă un om în primejdie, va trece la fel pe lângă 43 de milioane. Camuflăm nepăsarea și lașitatea în împăciuitorism. Churchill spunea: „Împăciuitorul e persoana care hrănește crocodilul cu speranța că va fi mâncat ultimul”.

Sunt două feluri de liniște: una a nepăsării, alta a implicării. Istoria ne învață că fără liniștea celorlalți, liniștea mea e în pericol. Urmez la rând, ca mielul la tăiere. Nu mă salvez pe mine și nici pe alții. Fac perfect jocul dictatorilor.

În Evanghelie, Iisus își sacrifică propria liniște pentru liniștea celorlalți. Niciodată a altora pentru a Sa. Există liniștea păcii și liniștea crimei. Din Dumnezeu sau din tirani. Diferența dintre pace și liniște e că liniștea poate fi impusă, pacea – niciodată. Ea e armonia firească între oameni ori nu e deloc.

Ce fel de liniște ne dorim?

Paul Palencsar, jurnalist și teolog