Se întâmplă din nou: e 27 ianuarie, mai adaug un an… S-au făcut 56 – când, Doamne, când?!
Mă uit la poze, la cele trei puse una lângă alta: 10 – 25 – 56 de ani.
De la 10 (mândru pionier!) la 25 (reporter pe stadioane) au fost mai multe vieți: școala primară la Brădiceni… cea generală la Peștișani… liceul la Târgu-Jiu… armata la Buzău (parașutist, să trăiți!)… facultatea la București… debutul în presă la săptămânalul “Expres Magazin” (1991)… lansarea cotidianului “Evenimentul zilei” (1992)… colaborarea cu TVR Sport… plus trăirile inegalabile ale adolescenței… plus verile toride la cosit, pe când ziua de muncă era zi-lumină (trezitul pe la 5.00, bătutul coasei pe orbecăite, primele brazde trase când se crăpa de ziuă, ultimele după apusul soarelui, cina după 22.00)… plus prășitul porumbului sau păscutul cirezii de vaci, pe care le mai apuca și strechea… plus cărțile citite la umbra stejarilor bătrâni, când joienele își făceau siesta… plus scăldatul în gâldanele Bâții, peștele prins cu mâna și prăjit pe malul apei, țiparii alunecoși ce deveneau iute ciorbă cu zeamă de varză și mult leuștean… sau, iarna, săniușul pe dealul Capelei ori mai sus, pe drumul șerpuit din pădure… și câte și mai câte, că ne prinde anul povestind…
De la 25 la 56, anii au zburat ca turbații, parcă n-au fost 31, ci de zece ori mai puțini… ani în care redacțiile mi-au devenit casă, serile târzii m-au găsit prin studiouri TV, iar cântatul cocoșului – în sufragerie, scriind febril la o nouă carte și legând nopțile albe… Au fost ani în care mi-am văzut copiii mai mult dormind, pentru că seara veneam eu prea târziu acasă, iar dimineața plecau ei prea devreme la școală…
Între timp, un părinte s-a dus, lăsându-mă cu regretul că nu i-am ascultat îndeajuns poveștile cu draci năzdrăvani (întotdeauna nocturni) și aventurile de la școala de meserii, de pe Valea Oltului… dar a apucat să mă învețe cum se împletesc lese, vârșii și cotărițe, din nuiele de salcie…
Am condus ziare mari, am lucrat cu oameni remarcabili, am respirat același aer redacțional și cu multe lichele (cele mai multe s-au developat în timp), am scris mii de articole, am făcut mii de emisiuni, am fost invitat la alte mii, pe aproape toate televiziunile din România. La majoritatea, acum, sunt interzis, numele mi-e scris cu carioci groase pe liste negre…
Am publicat 10 cărți (vreo 400.000 de exemplare), am scris scenariul unui film, am în geantă, în cap și în suflet proiecte mari, dar Dumnezeu știe câte mi-o mai fi îngăduit să duc la bun sfârșit…
Meseria asta păcătoasă și frumoasă, de ziarist implicat cu suflet și pasiune, obsedat de dreptate și adevăr, mi-a furat toți anii ăștia, cei mi mulți din viață. Dar nu-mi pare rău! Am făcut ce trebuia făcut, am făcut ce mi-a plăcut, am făcut ce m-a durut.
Și-o să mai fac, dacă Dumnezeu și publicul mi-or îngădui! Dacă nu, mă retrag la umbra stejarilor bătrâni ai copilăriei (ăia care mai sunt, că mulți au dispărut), mai citesc un car de cărți și mai scriu vreo câteva, ca mărturie a trecerii mele pe acest pământ…
Dar eu știu că Dumnezeu e darnic. Așa a fost mereu: mi-a oferit șansa unei vieți dure încă de la început. Memoria păstrează intacte emoțiile care mă însoțeau când duceam acasă carul cu fân, tras de două văcuțe, pe drumuri denivelate, în care apa săpase șanțuri sau chiar cratere; trăisem corvoada unui car răsturnat, când trebuie să desjugi vacile, să dai fânul jos, să repui carul pe cele patru roți de lemn cu șină de fier, să așezi din nou fânul cu răbdare și multă opinteală, să-l strângi încă o dată cu prăjina de carpen și cu sforile de cânepă, având grijă să fie bine echilibrat, ca să nu se încline pe o parte și s-o iei de la capăt…
Azi nu mai există carul cu loitre de lemn și roți cu șină de fier, nici văcuțele ostenite, nici cireada lovită de streche… Nu mai există nici “la scăldat” (vara trecută, Bâlta a secat de tot), nici “la sănuiș” (iarna asta n-a nins, ci a plouat de Pițărăi), nici clenii, nisiparnițele sau țiparii de odinioară… S-au dus și băbuțele triste-vesele de pe uliță, și moșnegii care mai trăgeau câte-o țuică pe ascuns…
Intacte au rămas doar amintirile, iar ele salvează totul. Prin ele continuă să existe și zăpadă până la brâu, și apă șopotitoare pe Bâlta, și cirezi de vaci, și carul cu proțap de lemn și șine de fier, și slobozitul izvorului la 40 de zile de la înmormântarea vreunui uncheș…
Și mai există coasa, pe care o mai folosesc vara prin grădină, ca să fac lumină prin livada ce s-a ridicat pe locul vechilor pruni…
Sunt Grigore Cartianu, am 56 de ani, sunt ziarist de aproape 34 și mai am multe de făcut.
Trăim vremuri complicate, deci nu putem sta deoparte. Lașitatea nu e o soluție, n-avem voie să obosim. Pe lângă inamicii noștri tradiționali – hoția, corupția, minciuna, prostia –, au apărut noi balauri: dictatura, putinismul (fascismul + bolșevismul), conspiraționismul, legionarismul, fanatismul. Și iarăși prostia, revigorată și ranforsată.
Vă mulțumesc tuturor celor care, într-un fel sau altul, m-ați însoțit pe acest drum lung și deosebit de scurt. Tuturor celor care mi-ați citit o carte, mi-ați parcurs un articol, mi-ați urmărit o emisiune sau mi-ați trimis un gând.
Mulțumesc anticipat pentru postări, urări, mesaje. Să auzim numai de bine!
Bine. La Multi Ani Grigore. Ai avut cumva un coleg din Pestisani Bogdan Gheorghe ?
La multi ani!
La multi ani fericiti!
La mulți ani! Domnule Cartianu,multă sănătate și putere de muncă. Să fiți sănătos.
La mulți ani sănătoși!
La multi ani! Multumim pentru tot ce faceti!
La mulți ani !
Mulțumesc pentru cartea amintirilor, (eu sunt și mai batran) dulcea pasare a tinereții , și a unei lumi quasi disparute , dar minunată și eterna pentru cine a gustat o.
Si spor la treaba, căci lumea actuala are nevoie de OAMENI @ baricadele democrației!
La Mulți Ani și Buni, domnule Cartianu! Cu sănătate, putere de muncă, putere de curaj, multe bucurii și tot mai multe succese, împreună cu cei dragi! Felicitări pentru ce faceți!