Oamenii au nevoie de cuvânt. Chiar şi cei din sate ca Tăuteşti. Sau mai ales ei, care sunt uitaţi de lume, deşi sunt la 15 kilometri de oraşul Iaşi. Am plecat acasă cu sentimentul că am făcut unul dintre cele mai măreţe lucruri cu putinţă: am vorbit despre libertate şi adevăr.
Sunt un urban prin vocaţie, aşa că propunerea unui preot de ţară, de a face o conferinţă despre victimele comunismului în ograda bisericii sale, la 1 septembrie 2020, a părut nerealistă. Un profesor universitar, un general de armată, un preot prigonit de Securitate, proiecţia unui film despre un deţinut politic, instalaţii de imagine, sunet şi lumini, invitaţi, presă, artişti fotografi ieşeni, aprobări, drumul pe care maşinile se rup în două cu tot cu şofer, toate anunţau că întreg Universul nu ne vrea acolo.
Apoi, gândindu-mă, am înţeles că nu sunt urban, ci doar snob. Un idiot cu pretenţii, căruia îi place, cu o tonă de machiaj pe faţă, să vorbească din platouri de televiziune şi săli cu marmură despre cei care au murit în glodul şi mizeria puşcăriilor şi Canalului. Aşadar, problema era la mine, iar soluţia la preotul de ţară. Omul mă aducea cu picioarele pe pământ. Şi nu doar pentru că nu e asfalt.
Întâlnirea a început la ora 20. Alături de preotul Andrei Chiriac, paroh, au fost invitaţi Liviu Antonesei, scriitor şi profesor universitar, Vasile Roman, general-maior (r) şi Gheorghe Dogariu, preot. Oricât de temător am fost iniţial, ca unul cu o vastă experienţă în orice poate merge prost, totul a mers bine. S-a văzut film, s-a vorbit, am cugetat. Despre comunism, comunişti şi crimele lor. Fără încrâncenare și mânie. Ne-am amintit şi de bisericile demolate de Ceauşeşti.
Preotul Gheorghe Dogariu ne-a spus depre cele două biserici pe care le-a ctitorit în 1981 şi anchetele de care a avut parte la Securitate şi Miliţie pentru asta. Scriitorul Liviu Antonesei, el însuşi arestat, bătut şi urmărit un deceniu de către aceeaşi Securitate, ne-a vorbit despre libertate şi democraţie. Generalul Vasile Roman, un moroşan cald şi omenos, a vorbit despre Dumnezeu şi credinţă, valori morale şi spirituale. Curtea mică a bisericii de ţară era deja sala de marmură la care râvneam. Dumnezeu îmi dădea o lecţie.
Oamenii au nevoie de cuvânt. Chiar şi cei din sate ca Tăuteşti. Sau mai ales ei, care sunt uitaţi de lume, deşi sunt la 15 kilometri de oraşul Iaşi. Am plecat acasă cu sentimentul că am făcut unul dintre cele mai măreţe lucruri cu putinţă. Promit să ies mai des din zona de confort şi să sparg definitiv globul de sticlă în care trăiesc. Trebuie, ca să ne facem bine.
Vă mulţumesc tuturor celor care m-aţi însoţit, pe drumuri prăfuite, străjuite de lanuri cu grâu şi copii cu pisoi în braţe, la biserica mică, în ograda cu morminte, celor care nu v-aţi gândit la sala de marmură şi colbul adunat pe haine şi papuci. Aţi venit, căci iubiţi adevărul şi libertatea. Pe Dumnezeu, adică. Pentru asta, vă mulţumesc şi îmbrăţişez, eu şi milioanele de victime ale comunismului, ce au murit fără să aibă pe cineva alături. La Tăuteşti, au avut.
