Am citit zilele trecute o știre despre cineva care s-a lăudat că are sânge albastru.
O afirmație care m-a făcut să zâmbesc și m-a întors cu gândul în copilărie, atunci când și tata mi-a zis că prin venele noastre curge sânge albastru, pentru că neamul nostru se trage dintr-unul de domnitori.
Într-o zi însă, fiind în curtea blocului, m-am împiedicat și am căzut. Și deși nu m-am lovit atât de tare, lacrimile au început să-mi curgă pe obraz mai rău decât dintr-o cascadă, așa încât nimeni din jurul meu nu a înțeles de ce plâng atât de amarnic. Dar și-au dat seama imediat ce tata s-a apropiat de mine, fiindcă în loc să-i vorbesc despre rana mea de la picior, eu i-am reproșat: „M-ai mințit! N-avem sânge albastru, ci roșu! Suntem oameni ca toți oamenii!”.
Sigur că părintele meu mi-a zâmbit cu multă îngăduință și mi-a explicat că avem sânge albastru la modul metaforic, dar de facto – toți îl au de aceiași culoare.
Și-au trecut mulți ani de la această întâmplare, până când într-o zi, fiind în grădină cu tata, m-am înțepat în spinul unui trandafir. El s-a uitat lung la mine și după câteva clipe de tăcere m-a întrebat:
– Ei, și-i tot roșu?
– Ce?
– Sângele?
– A! Tot! De ce?
– Parcă am văzut pe alee o picătură de sânge albastru!
Și a început să râdă în hohote.
– Of, iar începi cu poveștile…
– Păi, fără ele cum ar mai fi copilăria?
