O poveste petrecută acum 106 ani, care a implicat direct România, este cel mai bun exemplu că, dacă nu ai la îndemână hard power (putere militară), doar cu soft power (diplomație, negocieri, tratate economice) nu rezolvi nimic. Marea Unire s-a făcut pentru că România a dispus, în 1919, de hard power. Adică de o armată puternică, bine pregătită, care a putut să impună în teren atunci când negocierile eșuau.
Ziua de 4 august e una pe cât de specială în istoria românilor, pe atât de ocultată după 1945, chiar până în vremurile noastre. În urmă cu exact 106 ani, armata română ocupa în mod oficial Budapesta, punând capăt republicii bolșevice proclamate de Bela Kun. Era îndepărtat astfel un pericol uriaș: extinderea comunismului în Europa Centrală și Balcani, într-un moment în care extrema stângă părea într-o ascensiune fulminantă.
Contextul merită detaliat puțin. Lovitura de stat boșevică învinsese în Imperiul Rus, iar Lenin și Troțki depuneau eforturi majore în două direcții: consolidarea poziției interne (care deja devenise foarte greu de uzurpat, deși albii continuau să lupte) și exportarea acestui regim criminal în restul lumii.
Comuniștii încercaseră să preia puterea la Viena, unde ajunsese la conducere oricum o coaliție de stânga.
La 6 aprilie 1919, în Bavaria fusese proclamată republica bolșevică. În bazinul Ruhr, puternic industrializat, comuniștii erau pe val și își creau o armată (în martie 1920, această forță avea să ajungă la 50-80.000 de oameni și intra într-o violentă luptă cu trupele paramilitare de dreapta Freikorps). Câteva luni mai devreme, în ianuarie 1919, comuniștii încercaseră o lovitură de stat la Berlin, rămasă în istorie sub numele de Revolta Spartachistă.
Italia era cufundată în haos și greve, cu extrema stângă de asemenea foarte puternică, în timp ce în Franța și Marea Britanie erau probleme foarte grave, rămase de pe urma războiului. Presiunea opiniei publice pentru demobilizarea trupelor și revenirea la economia de pace erau foarte puternice. Ambele țări se aflau în crize financiare și economice formidabile – situație care, de fapt, nu s-a încheiat decât mult după Al Doilea Război Mondial, prin anii 1960. Pierderile umane fuseseră foarte mari, iar în Franța izbucniseră, bineînțeles, grevele, în timp ce comuniștii creșteau rapid în popularitate.
Pe acest fundal, aliații căutau să construiască un cordon sanitar între Rusia bolșevică și Europa. Pilonii acestui cordon urmau să fie Polonia și România. Faptul că România avea o armată bună a jucat un rol major în aranjamentele de pace de la Paris, pentru că francezii aveau nevoie de un stat român aliat fidel.
România intrase, începând din decembrie 1918, într-un război cu Ungaria post-imperială. Armata română, în special cu acordul generalilor de la vârful armatei franceze, i-a împins pe unguri, de-a lungul mai multor reprize de lupte, până pe Tisa, depășind așa-numita „linie Clemenceau“, care se întindea puțin mai la vest de actuala graniță.
Tisa fusese aleasă de români ca punct terminus al ofensivei din aprilie 1919 din mai multe rațiuni, cea strategică fiind decisivă. Aveau nevoie de un obstacol natural important pentru a-i separa de unguri, care între timp trecuseră la bolșevism. Bela Kun, un maghiar evreu din Transilvania, decretase mobilizarea generală, începuse să implementeze sistemul bolșevic rusesc în Ungaria și se coordona cu rușii. Planul era relativ simplu: el le-a cerut bolșevicilor lui Lenin să atace România dinspre Est și să trimită unități în zona Transcarpatia. Armata Roșie maghiară urma să atace România dinspre Vest.
Obiectivele majore erau joncțiunea Armatei Roșii rusești cu Armata Roșie maghiară și respingerea românilor până pe linia Carpaților, ceea ce însemna recucerirea Transilvaniei.
Cei patru mari de la Paris care decideau soarta lumii, adică premierul francez Clemenceau, premierul britanic Lloyd, președintele american Wilson și premierul italian Orlando, oscilau. Brătianu lăsase o impresie profund negativă în Franța și toată lumea considera exagerate pretențiile sale.
Totuși, Ungaria era stat învins în Primul Război Mondial. În plus, fusese literalmente ultima țară dintre Puterile Centrale, exceptând Germania, care depusese armele. Iar începând din primăvara lui 1919, la Budapesta venise la putere un personaj încă și mai dezagreabil decât Brătianu, și anume Bela Kun.
La 20 iulie 1919, în timp ce armatele aliate din Serbia și Cehoslovacia rămăseseră în expectativă, ungurii au pornit marea ofensivă asupra românilor. Atacul a părut să aibă succes în primele 3-4 zile, Armata Roșie maghiară a trecut Tisa și a dezvoltat un important cap de pod la est de acest râu.
Apoi, românii au contraatacat și i-au nimicit complet pe maghiari. Forțele române au trecut la rându-le Tisa și au înaintat spre Vest aproape fără opoziție. În 3 august, o primă unitate de cavalerie ajunsese la periferiile Budapestei.
La Paris se declanșase alerta și marile puteri au somat România, în repetate rânduri, să se oprească din înaintare, iar apoi, să nu care cumva să intre în Budapesta.
Dar familia regală (Regele Ferdinand și Regina Maria), Brătianu și comandanții armatei, care păstrau o legătură strânsă cu șefii armatei franceze, nu s-au oprit. Primii soldați români au pătruns în Budapesta, care capitulase, în seara de 3 august. A doua zi s-a proclamat oficial ocuparea capitalei inamice.
Bela Kun a fugit la Viena, iar de acolo avea să se ducă în Rusia bolșevică, unde a rămas coada de topor a regimului până în 1938, când a fost și el executat pe parcursul Marii Terori staliniste, odată cu numeroși alți activiști care încercaseră să instaureze comunismul înainte, în timpul și imediat după Primul Război Mondial.
Prin această operațiune, Ungaria a scăpat – cel puțin până în 1945 – de comunism. Românii, care ar fi putut să ocupe toată țara în acel moment, s-au oprit și au lăsat o zonă liberă înspre Lacul Balaton, unde s-a format regimul amiralului Horthy.
Forțele române s-au retras din Budapesta și apoi, treptat, până la linia de demarcație stabilită cu aliații (aproximativ frontiera actuală) începând cu noiembrie 1919, după o ocupație de trei luni și jumătate a capitalei inamice. În acest interval s-au asigurat că Ungaria nu va mai avea capacitatea militară de a se remobiliza și porni un nou război.
Ceea ce omite istoriografia românească este că, de fapt, adevărata unire cu Transilvania și Banatul a fost rezultatul acestui război româno-maghiar din 1919. Deși negocierile de la Paris au jucat un rol important, în cele din urmă tot realitatea militară din teren a fost elementul hotărâtor. Dacă România era învinsă de bolșevicii maghiari și ruși, nu ar fi avut granițele actuale.
Acest lucru poate fi și azi o lecție de ținut minte. Diplomația, negocierile, forța economică (soft power) nu contează prea mult, în cele din urmă, dacă nu au în spate o forță militară importantă (hard power). Cine e slab militar nu contează la masa tratativelor, pentru că nu poate influența practic situația efectivă din teren.
Așa s-ar putea înțelege mai bine de ce propaganda rusească presează în România, dar și peste tot în Europa, ca să nu se treacă la o refacere a forțelor militare. Ultimul exemplu de ce poate însemna o slăbiciune militară l-a reprezentat negocierea UE – SUA pentru noul tratat comercial. Europenii vor avea nevoie de încă 5-10 ani pentru a-și clădi niște forțe armate redutabile. Trump știe acest lucru, așa că a forțat un tratat comercial inechitabil, în care produsele europene sunt taxate cu 15% dacă vor să intre pe piața americană, în timp ce produsele americane n-au taxe.
Constrânși de faptul că au în continuare nevoie de prezența militară americană în Europa, dar și de armele produse de americani (pe care industria europeană încă nu le poate produce), europenii n-au avut încotro și au acceptat,
Este un exemplu, peste timp, de ce este important să ai nu doar soft power, ci și hard power pentru a putea negocia de pe picior de egalitate cu ceilalți actori importanți ai lumii.
