Aflu că Ilie Bolojan umblă cu un rucsac care costă 1.300 de euro, iar el are tupeul să le ceară românilor taxe mai mari. Atât au înțeles hăbăucii, care nu concep că poți fi prosper și muncind.
Cât timp omul nu și-a cumpărat rucsacul furând banii, să-l poarte sănătos! Încă nu ne-am eliberat de reflexele bolșevicilor, care luau cu japca averile și-i trimiteau la Canal pe cei care doreau în viață mai mult decât o sticlă cu rachiu și un post de activist. Nu ne-am curățat conductele mintale de rugina comunismului, care condamnă munca și inițiativa, dar încurajează parazitismul și furtul.
După 45 de ani de comunism și 35 de ani de jaf transpartinic, majoritatea românilor au uitat că a avea nu înseamnă a fura. Asta e doar definiția tranziției de la comunism la capitalism, într-o Românie înjunghiată de foști nomenclaturiști camuflați în democrați.
Reacția la rucsacul lui Ilie Bolojan ascunde ceva mai profund. Vădește o mutație morală, o inversare a firescului societății. Rucsacul ăsta a deversat multă invidie camuflată în grijă pentru țară. Mulți s-ar bucura să-l vadă pe Bolojan cu o pungă de un leu, pentru că ei înșiși nu au altceva. Nu pot altceva. Nu vor altceva. Băltesc în lene și prostie.
Singurii care se bucurau când calul, plugul și pământul țăranului erau luate cu japca de comuniști erau putorile satelor. Bețivul, leneșul, agresivul – ăștia erau în culmea fericirii. Nu făcuseră nimic cu viețile lor, iar asta îi rodea cumplit. Priveau cu ură spre gospodarii satului, care se sculau înainte de răsărit și se culcau după apus. În sfârșit, cineva îi pusese la punct pe cei care le aminteau în fiecare clipă că-și rataseră viețile. Veniseră comuniștii și toți erau egali. În loc ca ratații să-și corecteze existența, i-au obligat pe toți ceilalți la ratare. Asta a făcut comunismul și asta a lăsat în mintea românilor, chiar și după 80 de ani.
