A fost odată ca niciodată… A fost odată un nene, atârnător pe la stat și prin tot felul de combinații politice, că el se credea deștept nevoie-mare.
I-au mai spus unii că nu e, dar nu i-a crezut, în fine…
După tot felul de munci în care ba și-a tras mașină de protocol, ba prin ONG-uri cu fonduri de la stat și americani, a intrat în repaus.
Apoi, prin anul Domnului 2021, cum stătea el, așa, citind niște statistici, prin vila lui din Austria, cu prinţoasa din dotare pregătind niște urzici prin bucătărie, i-a venit o idee.
„Băăă, 40% dintre români îs proști de bubuie și, în general, au nevoie de tătuc imperativ. Ia hai să le dăm unul!”
Prințoasa Cristela s-a invârtit de trei ori pe loc, cu lingura de lemn în mână, teribil de voioasă, și s-a exteriorizat cum învățase pe la teambuildingurile de dezvoltare personală, din vremurile în care era corporatistă: „Yeah! Go and get them, precious!”.
Ṣi cum veniturile trimise de Dumnezeu prin tot felul de îngeri nu erau suficiente pentru amploarea proiectului, s-a suit pe cal și tâgădâm-pâṣ-pâṣ s-a deplasat în regatele vecine.
S-a dus în Serbia, era unul acolo, șefu’ hoților, dar altfel cetățean de onoare la Ploiești, și i-a zis: „Domnu’ Ghiţă, eu vreau să mă fac voievod la români. Bagi și d-ta niște euroi în treaba asta? Că te fac vistiernic după aia”.
Dar pe Ghiță îl chema și Sebi, în plus voievodul venise la restaurant în pantaloni roṣii, așa că prahoveanul belgrădean a zis pas.
„Pfoai, mi-a ieșit din prima!”, a exclamat Cegeul. Continuăm!
A aruncat pieptănul Cristelei și l-a trimis pe sluga Potra la Frank Timiș, negustor bogat, căruia i-a promis că-i dă metale prețioase și alte alea, după ce trezește românii în conṣtiinţă.
Ăsta, însă, tocmai o luase în barbă cu aurul de la Roșia Montană, anyway i-a zis „nu mă bag, man, sunt acolo niște haṣtago-sorosiști fioroṣi, care luptă cu flacoane umplute cu pietricele, m-au bãtut de nu-mi mai găsesc banii în conturi, deci pas”.
„Pfoai! ce bine! Merge conform planului”, i-a zis Călin calului, că doar el îi înțelegea planul prin care era făcut industrie.
După aia a mai vorbit cu unii, așa, mai mici, dar ăia i-au băgat bani prin bănci, că părea de încredere când zicea de patrie&popor, și au rămas fără ei, așa au zis la DIICOT, dar nu mai știm nici despre chestia aia nimic.
Știm doar despre „campania zero”.
Dar planul funcționa, iar oastea de rezerviṣti, plus ceva mercenari repatriați de-ai lu’ Potra, se pusese în mișcare… și jurau toți să-și apere țara până la ultima pensie specială.
Tot uitându-se în oglindă, zi de vară până-n seară, în timp ce își repeta replicile, nea Călin a ajuns să le ṣi creadă, de s-a enervat și calul și l-a trântit într-o zi – mă rog, pe asta am inventat-o eu, ca explicație pentru derapajele halucinante, dar probabil există o explicație mai simplă.
Pentru povestea noastră contează că, în drumul lui spre a deveni un tătuc imperativ, s-au lipit de gaṣca lui Papuc o grămadă de târâie-brâu, sechilă, flămânzilă, simioni, băieți cu bitcoini, geluvișani, colonei turcești, influenceri și, desigur, duamna Anca, cea care nu lipseṣte din nicio poveste cu luzări.
Care poveste s-a întâmplat ṣi de această dată, că aṣa spune înțelepciunea tradițională: l-ai dus pe unul la pușcărie, reuṣeṣti ṣi cu ăilalți!
Povestea nu s-a terminat, însă, fiindcă nu e despre tătucul imperativ ținut zilnic în geam și pe sticlă, între cer ṣi văzduh, ci despre cei 40%, supărați că n-au tătuc.
De-aia am încălecat pe-o șa. Calul l-au vândut să plătească prințoasa Cristela amenzile.
