Poveste de Crăciun, scrisă de o poetă care avea 13 ani la Revoluție și a fost gazată pe 10 august 2018

Poeta Blanca trandafir (43 de ani) ne-a încredințat spre publicare un text emoționant, răvășitor. Un text care vorbește, cu naturalețea omului sincer, despre o lume bolnavă care a lăsat locul unei lume în eternă convalescență. Dar optimismul e acolo, nu ni-l vom pierde niciodată!

Născută la 17 august 1976 la Ploiești, Blanca Trandafir a absolvit Liceului Teoretic din același oraș, secția Filologie-Istorie și, mai apoi, Facultatea de Litere și Științe a UPG Ploiești. Debutează relativ târziu, în revista „Bucovina Literară”, numărul 9/2017, iar în 2018 iese de sub tipar volumul de debut al poetei, „Drumul Cuielor” (titlul este o referință la supliciul lui Isus Christos, răstignit pe cruce).

La Revoluție acea 13 ani. În ultima vreme a fost intens implicată în viața societății civile, participând la toate protestele importante, inclusiv la cel din 10 august 2018, când a cunoscut usturimea gazelor unei guvernări de neisprăviți.

Citiți povestea dăruită nouă, astăzi, de Blanca Trandafir! La finalul ei, veți fi fost deja un pic mai împliniți.

Amintiri din vremea Ciumei Roșii

de Blanca Trandafir

„Acum, în plin război hibrid și în preziua Crăciunului, simt iar cum îmi fierbe sângele. E firesc să ne amintim de cei care au murit pentru libertatea noastră, acum mai mult decât în restul anului. E firesc, deși tot mai blamat. Aud sintagme de genul «iar se umflă tărâța-n români în decembrie», «iar ne facem patrioți peste noapte» etc. Adevărat, ne-am săturat de lozinci gonflate și de filme (social-politice) lacrimogene. Ne-am săturat de selfie-urile lipsite de orice bun gust, trase la repezeală între o oală cu sarmale și o ieșire nu-știu-unde.

Dar sunt printre noi și oameni onești, sătui de minciuni, sătui să vadă cum un personaj grotesc sau chiar câte unul dintre criminali iese în față spunându-și punctul de vedere, în încercarea de a se reabilita și cu aceleași intenții dintotdeauna de a menține întunericul. De aia sunt furioasă. În numele adevărului sunt obligată să le ascult iar gogoșile, să le văd iar rânjetele. Și, și mai grav, împinsă și îndemnată să îi cred de către oameni pe care i-am apreciat și crezut onești.

Ei bine, eu sunt dintre acei puțini care nu au crezut nici acum 30 de ani. Mi-am păstrat vigilența. Vigilența aceea pe care am dobândit-o în nopțile lungi din prima adolescență în casa bunicilor mei, ascultând Vocea Americii. Ascultam înotdeauna până la sfârșit, pentru că țineam cu tot dinadinsul să aud «Gândul serii».

Așa am aflat încă de la pe la 10-11 ani (la Revoluție aveam 13) că există legi și tratate internaționale pentru protecția drepurilor omului. Așa am aflat de ororile comunismului. Așa am ajuns să țin în mână primele cărți importante: «Gândul serii» era aproape întotdeauna un citat. Alergam a doua zi la bibliotecă în încercarea de a găsi cartea respectivă sau măcar autorul ei. Și uneori reușeam. Și tot aici mi-am format și gustul… în ceea ce privește muzica. După cele două ore de agendă socio-politică, urmau altele două de muzică, de cele mai multe ori clasică, dar nu numai. Așa m-am făcut pasăre de noapte. De pe la 10 ani. Nu înțelegeam totul, dar înțelegeam destul. Firește că toate acestea au avut prețul lor, un preț destul de mare, mai ales că nu l-am plătit direct: a făcut-o tatăl meu.

Tatăl meu locuia în aceeași curte cu mine, numai că într-o altă casă. Eu locuiam cu bunicii.

Într-o seară, în iarna lui ’87, tata nu a ajuns acasă. A venit spre dimineață. Nu putea vorbi. Avea vocea joasă și răgușită. Bâiguia ceva despre bunul nostru conducător. Eram furioasă. Nu înțelegeam ce are, tocmai el, pe care îl știam dintotdeauna înjurând comuniștii cu Ceaușescu în frunte. Nu am înțeles atunci nimic. Cred că maică-mea (a doua, căci divorțul era la mare modă atunci) mi-a suflat ceva, cred, dar nu îmi amintesc. Probabil mintea mea de copil refuza să creadă așa grozăvii.

Cert e că, mult mai târziu, în casa soțului meu, tata i-a povestit acestuia ce s-a întâmplat în noaptea aceea. Cum a fost ridicat și dus pe «Vasile Lupu», cum a fost bătut și batjocorit de colonelul B. pentru două motive: că avea rude la Brașov și că asculta Vocea Americii. Tata cu rudele din partea celei de-a doua soții se vedea rar, iar despre Vocea Americii habar n-avea. El avea în casă doar un televizor. Aparatul de radio la care ascultam EU singură era în casa bunicilor.

Bunicii mei erau copii de țărani. Țărani de la munte. Munceau mult, aveau gospodărie frumoasă și ceva animale, ce se mai putea, căci cotele deveneau din ce în ce mai mari, încât, prin ’88, oamenii începuseră să cam renunțe la munca în gospodărie, căci nu doar că nu le mai aducea niciun beneficiu, dar chiar erau nevoiți să pună de la ei.

Spre exemplu, în toamna lui ’89, tata a scos via. Aveam vreo 3.000 de metri pătrați plantați cu buturugi de viță-de-vie de soi. Ne-au cerut cotă 40 de kilograme de struguri pe buturugă. Nu știu dacă mai știți cum stă treaba cu țăranul. Țăranul acela autentic, care își alinta animalele și își mângâia pomii și firele de iarbă. Tata mai avea încă sânge de țăran, deși încetul cu încetul devenea și el un exponat al clasei muncitoare. A suferit, dar a scos-o. Înjurând. Nu știa ce va urma. A regretat apoi că n-a mai așteptat până-n primăvară, dar…

Ar fi putut face pușcărie dacă nu ar fi predat câteva tone de struguri anul următor. Viața era o continuă frică atunci. Oricine putea ajunge la pușcărie din te miri ce. Vecinul a făcut câțiva ani pentru că nu și-a declarat vițelul. L-a ținut în bătătură și într-o zi l-a tăiat. Cineva l-a turnat. N-a apucat să mănânce din el. Îmi amintesc că mulți ani după ’89, oamenii păstrau aceeași taină la prepararea… țuicii. Și la altele. Traumele s-au vindecat greu. Frica – și mai greu.

Eu eram încă un copil, dar unul care vedea. Vedeam și pentru că fusesem ajutată. Bunicii m-au crescut cu povești. Povești românești. Bunica îmi povestea cu drag despre Rege. Adeseori. La noi în casă, Regele era parcă un frate mai mare, plecat la școli, nespus de respectat și iubit.

Când ne întorceam de la câte vreo coadă cu mâinile goale, bunica blestema cu năduf. Bunicul tăcea. Era profund religios. Singura lui înjurătură era «Moaș’sa pe gheață». Erau nevoiți să împartă rația de un sfert de pâine clisoasă cu câinele și pisica. Bunica plângea (rar o vedeam, dar știam că plânge) de mila animalelor. Se invoca în casa noastră deseori pâinea de doua kilograme de pe vremea lui Maniu.

Așadar, și Maniu era aici, și Regele, și Domnul Învățător, nașul de botez, arestat când cu colectivizarea, și Nenea, fratele cel mare al bunicului, monah care își ținuse toți cei cinci frați în școală, izgonit în ’56 din mănăstire de Securitate, și frații morți în război, și alții. Îi întâlnisem pe toți încă din copilarie, în nopțile lungi de iarnă când bunicii se trezeau și povesteau. Așa am crescut, cu ochii larg deschiși.

În ’89 eram clasa a VII-a. Aveam de pe atunci un cerc de prieteni, restrâns – e adevărat -, din care făcea parte și un coleg al cărui tată era coleg de detenție cu Părintele Galeriu. Nu știam asta atunci. Știam doar că ne înțelegeam bine, atât de bine încât ne-am pus într-o zi să cerem «socoteală» profesorilor despre Bucovina noastră. Vădit emoționat, dar și speriat (exista în școală un băiat cu ochi albaștri foarte zelos, încă îi știu numele: P-P R, și care pândea cu aviditate orice astfel de gest), abia ne-a potolit profesorul de desen, bucovinean pare-mi-se, pe care altfel îl iubeam.

Când am auzit la radio vocea Anei Blandiana, eram la o colegă. Am întrebat-o dacă nu cumva ascultă Europa Liberă. M-a asigurat în repetate rânduri că nu. Era greu de crezut; când am înțeles că așa stau lucrurile, ne-am bucurat îndelung. Îmi plăceau Ana Blandiana, Caramitru, Dinescu. Știam despre ei câte ceva, cam cât poate ști un copil de 13 ani. I-am crezut atunci. Pe ei (pe Ana Blandiana o mai cred încă, nu însă fără o strângere de inimă: îndoiala și incertitudinea de care, probabil nu mă voi mai vindeca niciodată). Nu pe Iliescu. Nu pe Petre Roman. De altfel, pe aceștia din urmă nu i-am crezut niciodată.

Familia mea a fost printre «ciudații și ciumații» acelor vremi. Tata s-a înscris la câteva zile după împușcarea Ceaușeștilor în Partidul Țărănesc. A fost membrul cu nr. 1 din urbea noastră, fapt pentru care concetățenii noștri au simtit nevoia să-i aplice o corecție serioasă. Lui, nu securistului care îl hărțuise ani lungi; lui, care nu fusese niciodată membru al Partidului Comunist; lui, nu șefului de post care le golea regulat lada de mălai, iar la Crăciun le jupuia șoriciul și mușchii de pe porc, că doar avea și el familie.

Acasă am început să citim tot mai multe mărturii ale celor care trecuseră prin închisorile comuniste. În familia mea, nimeni nu l-a votat pe Iliescu. Am fost însă nevoiți să vedem cum canaliile nu doar că n-au fost pedepsite, ba dimpotrivă, au urcat brusc pe scara socio-politică. Criminalii au devenit salvatori. Caraliii – jurist-consulți. Copiii lor ocupă cele mai bune posturi, funcții etc.

Colonelul B. (cel care aproape l-a ucis în bătaie pe tatăl meu, și nu numai pe el, și a hărțuit mii și mii de oameni de bine) încă mai povestește cu mândrie despre metodele pe care le aplica nesupușilor. Unul dintre fiii săi i-a urmat «cariera militară». Poate e om bun, nu-l cunosc. Poate și fiica sa, care are o slujbă respectabilă la o universitate. Pe fiul cel mic îl cunosc, ba chiar îl simpatizez. E băiat muncitor, are o firmă ca multe altele. Nu e vina lui.

Se vorbește de reconciliere. Eu am iertat. Mulți am iertat. Au iertat ei, cei care au suferit și murit în închisorile comuniste, noi de ce nu am face-o?! Nu se poate însă să nu vedem/spunem că toți au profitat. Nu știu încă niciun copil de caraliu sau beneficiar al sistemului comunist care să fi refuzat favorurile tranziției. Nu știu eu. Poate există. Dar, iar spun, nu se poate să nu vedem cum șeful abatorului și-a făcut abator, șefii IAS-ului și CAP-ului au devenit agricultorii sau industriașii de mai apoi, cum copiii fostului șef de post au devenit directorii acestora sau au luat un post cald la stat, de la funcțiile publice până la bibliotecile școlare. Nu putem să nu vedem cum rudele sărace de la țară ale tuturor nomenclaturiștilor de dinainte au împânzit administrația. Și nici cu instituțiile culturale nu stam altfel. Zic să iertam, dar nu te poti vindeca de o boală gravă dacă nu te recunoști bolnav și nu cauți un tratament adecvat.

Vine Craciunul. Văd iar pe sticlă aceiași criminali, caralii, farsori, profitori, borfași ieftini, iar unii dintre noi încă se mai uită în gura lor, căutând (și, culmea, chiar găsind) informații și afirmații pertinente pe care să le aprobe. Văd oameni pe care i-am apreciat și respectat în timp strecurând câte un îndemn la reconciliere, câte un sfat înțelept care ne îndrumă să nu dăm prea mare importanță unora ca Maniu și Mihalache, care n-au fost sfinți, ci doar „niște țărani care nu au renunțat la pământul lor”.

Oameni pe care aproape i-am divinizat spun azi, ca și atunci, că Iliescu a fost necesar, că nu se putea fără el. Petre Roman își păstrează zâmbetul șarmant mărturisindu-și faptele lui eroice. SOV rânjește. Afacerile merg. Legile funcționează. Procurorii, cei care nu se sinucid (sau nu sunt «sinuciși») sunt respectați. Nu zic că e rău. E clar că nu mai suntem unde eram. Dar Adevarul, el singurul, încă nu a fost reabilitat.

Aseară au venit colindatori. Copii de 14-18 ani. Frumoși. Au cantat «Galbenă gutuie». I-am întrebat dacă știu ce a fost «Cenaclul Flacăra». Știau ceva. I-am rugat să cânte de Iisus. Și le-am spus că trebuie să ne cinstim eroii, iar nu pe criminalii lor.

Azi vine Crăciunul. Azi vine Christos. Să-L cinstim cu Adevărul!”