Acum nu mai are rost să purtăm ură. Ura este, azi, apanajul propagandei rusești care face ravagii și care nu face decât să vină în siajul drumului deschis, după căderea lui Ceaușescu, de noul regim Iliescu în anii ’90.
Cine a trăit acele vremuri ține minte extraordinarul entuziasm și solidaritatea care uneau poporul român în acel decembrie 1989.
Apoi, începând din ianuarie, a reapărut ura. Au reapărut învrăjbirea, manipulările făcute profesionist. Iliescu bătuse palma cu Securitatea și o reactivase, de data asta în beneficiul propriu. Avea nevoie să-și consolideze puterea încă fragilă și pentru asta folosea vechea poliție politică a lui Ceaușescu.
Acum, că Iliescu nu mai e, e inutil să-l mai urâm și să aruncăm blesteme. S-a dus, fie-i țărâna ușoară!
Rămân întrebările.
Putea avea România alt traseu post-1989? Nu sunt un determinist, dar cred, pe de altă parte, că fiecare popor are conducătorii pe care-i merită.
Dacă a fost posibil Iliescu, înseamnă că atât a putut poporul român atunci. Dacă vrem să punem întrebări, să le adresăm părinților și bunicilor noștri. Atât au putut ei. Nu sunt de condamnat.
România a avut cea mai crâncenă dictatură din spațiul ex-comunist. Mai rea decât regimul sovietic din anii ’80 chiar. O dictatură anchilozată și rudimentară, cu oameni mici de tot în vârf. Chiar printre liderii blocului socialist, Ceaușeștii și oamenii lor erau niște proscriși, niște troglodiți. Toată lumea fugea de ei. Lipsiți de educație și de cultură generală, liderii poporului român se ascundeau după formalism și dogme. Ceaușeștii erau un fel de Iohanniși. Plictisitori, incapabili să spună o vorbă de duh sau o idee semnificativă, se bazau pe poliția politică și pe cercul de cunoștințe apropiate pentru a-și păstra puterea.
Securitatea a terorizat poporul până în ultima clipă. Chiar în ultima parte a anilor ’80, nenumărați români au înfundat pușcăriile sau au fost chiar asasinați pentru că protestaseră împotriva regimului. Ei sunt eroii necunoscuți ai acestui neam.
Se putea, în aceste condiții, ca în România să apară un Havel, ca în Cehia, ori un Walesa, ca în Polonia?
Răspunsul e, evident, nu. Dacă ar fi apărut, regimul Ceaușescu l-ar fi lichidat fără doar și poate. În România nu s-a putut coagula o societate civilă, o opoziție intelectuală.
Din acest motiv, când oamenii au ieșit în stradă și l-au răsturnat pe Ceaușescu, în locul lui nu a avut cine să vină. Niciun disident necomunist nu era profilat ca lider de care să știe lumea.
Prin urmare, activistul Iliescu a fost inevitabil.
Acesta a fost egal cu el însuși. Era un comunist convins, care credea că acest regim poate fi reformat și salvat. A încercat 7 ani să salveze comunismul pe care-l deghizase în FSN-ism. A făcut tot ceea ce scria la manualul de agitprop al bolșevicilor. A folosit Securitatea, a discreditat și compromis opoziția democratică, a chemat minerii să bată oamenii, a manipulat și mințit populația, a împiedicat privatizările.
România a mers pe modelul perestroikăi lui Gorbaciov până în 1996. Nu s-au făcut privatizări și reforme, fabricile au rămas de stat, s-a permis un pluripartitism care trebuia să aibă însă doar un rol de decor pentru partidul-stat.
Nota de plată a plătit-o poporul. Căutați, vă rog, canalul Cineclic! Sunt zeci de filmulețe cu România anilor 1980 și 1990. Veți fi șocați să vedeți sărăcia, înapoierea poporului.
Aceasta este moștenirea lui Iliescu: un retard de un deceniu pentru o țară care oricum ieșise din comunism cea mai săracă și înapoiată din Europa. Sărăcie, o fuziune a partidelor și administrației cu serviciile secrete, o ideologie național-comunistă hrănită bine, lipsa de respect față de proprietatea privată, o nouă nomenclatură îmbogățită din furtul de la stat.
Nu ne dăm noi seama, dar România a progresat fabulos în ultimii 20 de ani. Numai dacă ar fi să ne uităm la rezultatul alegerilor din luna mai și am putea înțelege că, dincolo de hainele de firmă și de mașinile din parcări, inclusiv mentalitățile s-au schimbat.
În pofida lui Iliescu și a generației sale, românii s-au europenizat.
