Într-o scrisoare din 24 martie 1990, Radu Voiculescu i-a relatat lui Alexandru Oproescu, directorul Bibliotecii judeţene din Buzău, strădaniile sa şi a fratelui său de a-l scoate din închisoare pe tatăl lor, scriitorul Vasile Voiculescu (deținut între 1958 şi 1962, după ce fusese arestat la 74 de ani), precum şi refuzul, nepăsarea sau neputinţa confraţilor literari la care au apelat.
După o vizită la Mihail Sadoveanu, marele povestitor, clarificat ideologic, le-a transmis la telefon că „nu poate face nimic”, fiindcă a fost informat că Voiculescu e vinovat! Aşa a decis, cu o grabă suspectă, greoiul francmason proletcultist.
Zaharia Stancu, pe atunci director al Teatrului Naţional din Capitală, i-a comunicat lui Radu, prin secretara sa, că este foarte afectat de situaţie, dar nu-i poate primi pe fiii poetului arestat şi nici nu poate interveni pe lângă autorităţi. „Doctorul Vasile Voiculescu n-a făcut niciodată niciun fel de politică, aş spune că politica nu l-a interesat niciodată”, nota plin de curaj bardul de la Salcia (Teleorman), la 8 ani de la trecerea în nefiinţă a scriitorului martir. De bună seamă, Zaharia Stancu nu putea merge desculţ prin cenuşa imperiului ţarist…
Până şi monumentalul Tudor Arghezi, intrat de cinci ani în atmosfera culturală marxist-leninistă, făcut academician, trimis urgent la Moscova, onorat cu Premiul de Stat şi devenit deputat în Marea Adunare Naţională, s-a ascuns, dându-se plecat ba la Sinaia, ba la Mărţişor.
Când tânărul Baruţu fusese arestat pentru „tipografie clandestină şi tipărirea de manifeste anticomuniste”, Arghezi a venit la Voiculescu şi l-a întrebat ce-i de făcut. Medicul l-a sfătuit: „Scrie pentru ei!”, ceea ce olteanul din Târgu Cărbuneşti a şi făcut (conform lui Radu Voiculescu, confirmat de dr. Petre Dumitru, prezent la întâlnire).
Ion Marin Sadoveanu tocmai suferea de angină pectorală şi nu putea coborî din pat.
Margul Sperber şi Oscar Walter Cisek, pe care bunul doctor îi ajutase în timpul prigoanei antisemite, au recunoscut că nici ei nu stau prea bine politic şi că nu şi-ar risca libertatea.
Nici acasă la Geo Bogza n-au avut mai mult noroc, reporterul meridianelor sovietice tocmai fiind suspect de… variolă.
Ca să ajungă la preşedintele Uniunii Scriitorilor, Radu a vorbit mai întâi la telefon cu fostul coleg de liceu, Ion Vitner, profesor la Universitate, şi au mers împreună la Mihai Beniuc. Acesta a cerut câteva zile ca să afle despre ce este vorba. Pentru autenticitate deplină, redăm confruntarea verbală dintre Radu Voiculescu şi răsfăţatul poet ardelean.
„«Dar tata a făcut deja un an şi ceva de închisoare… şi-ar putea să-l elibereze, mai ales că la vârsta lui o condamnare la câţiva ani înseamnă condamnare la moarte. În loc de închisoare, să-i dea o detenţie la o mănăstire, cu un pat, o masă, hârtie şi creion, căci tata se mulţumeşte cu puţin şi poate duce o viaţă austeră!». La care nu ştiu ce mi-a răspuns, dar m-a iritat şi atunci i-am spus: «Condamnarea lui Voiculescu înseamnă scoaterea lui din literatura română; şi chiar dacă subiectul este religios, totuşi limba lui reprezintă o valoare… Şi Lenin ne învaţă să luăm de la burghezi ce este bun şi să aruncăm ce este rău». Atunci cred că i-am spus că dacă-l condamnă vor crea un hiatus în literatura română. S-a enervat şi mi-a spus: «Eu nu l-am cunoscut bine pe Voiculescu… şi de câte ori l-am solicitat, nu a vrut să colaboreze. Încercaţi la confraţii lui care l-au cunoscut mai bine!». Şi cu asta, discuţia s-a terminat. A treia oară când m-am dus la el nu a vrut să mă mai primească”.
Aşa simţea „Inima bătrânului Vezuviu” (1957), declarând că „Partidul ne-a-nvăţat” (1954). Era recunoscut în epocă egotismul poetului vaticinar, care se credea termenul-cheie al universului literar. Unicul…
După revenirea lui Vasile Voiculescu din închisoare, fiul i-a povestit indignat prin ce situaţii a trecut. Venind vorba de Beniuc, tatăl l-a potolit, apreciind generos că era un scriitor de talent.
La insistenţa scriitorului englez cu vederi de stânga Graham Greene (1904-1991) – „Puterea şi gloria” (1940), „Ministerul groazei” (1943), „Miezul lucrurilor” (1948), „Americanul liniştit” (1955), „Omul nostru din Havana” (1958) –, care a vizitat România în 1960, Beniuc s-a interesat de soarta lui Noica. „De cazul lui poate nu m-aş fi intersat, având în vedere că nici nu era membru al Uniunii Scriitorilor şi nu avusese vreo legătură cu mine”. Cinism… Totuşi, „marele Beniuc” s-a interesat şi „organele” i-au spus că deţinutul Constantin Noica „nu vrea să cedeze”. A fost sfătuit să se comporte ca şi când nu primise scrisoarea lui Graham Greene.
În memoriile sale, Beniuc a recunoscut că perioada 1947-1957 a fost „nu tocmai plăcută”, fiind mulţi scriitori arestaţi „pentru acţiuni care mie totdeauna mi-au rămas necunoscute”. Cei ca el visau să schimbe faţa culturii române fără reperele Voiculescu, Noica, Blaga, fără învăţaţii teologi din mănăstiri şi universităţi.
Faima tribunului din Munţii Apuseni s-a sufocat în voma excesivului cult al personalităţii sale artistice. Prezentat la modul superlativ în manualele şcolare, cu texte de un activism exaltat, a fost dispreţuit şi luat în râs de generaţii întregi de tineri. Fiecare pasăre pe limba ei piere.
Nu e vorba că „orice pasăre pe limba ei piere”. Aici e vorba de trăsături ale lipsei de caracter la români: oportunism, invidie, răutate, parvenitism, întâlnite și azi între intelectuali. Și au mai fost și alții, destui. Nume ca G. Călinescu sau T. Vianu vă sună cunoscut. Românii sunt în arta supraviețuirii. Niciodată nu am înțeles cum de s-a putut transforma Arghezi, trecând de la capodopera „DUHOVNICEASCĂ” la…Dumnezeu când a făcut omul din scuipat și lut. Mi se pare o monstruozitate a literaturii. Mă puteți lămuri?