De câte ori vine ziua limbii române, gândul mă duce la anii copilăriei mele, atunci când părinţii mei m-au învăţat să scriu cu alfabet latin.
Dar n-am s-o uit niciodată nici pe prima mea învăţătoare, care în timpul orelor de limba română deschidea tabla unde avea scris din timp alfabetul nostru şi ne ajuta să-l memorăm. Iar când se auzeau paşi pe holul şcolii, aceasta o închidea imediat şi se prefăcea că ne predă o temă nouă.
Amintindu-mi însă de acele momente, când învăţam pe ascuns să scriu cu alfabetul meu latin, nu pot să spun decât că noi, românii basarabeni, am avut cel mai mult de suferit din cauza limbii române.
De aceea, ori de câte ori îi aud pe conaţionalii mei că o schimonosesc şi o amestecă cu tot felul de rusisme, mi se creează impresia că limba română stă într-o temniţă, unde nu-i decât o singură fereastră. Şi tot aşteaptă s-o eliberăm. Pentru că aceasta nu se poate afişa în toată frumuseţea ei atâta timp cât este atacată.
Iar la ora actuală limba română este atacată mai mult ca niciodată. Atât de ai noştri, cât şi de străinii care locuiesc aici. Cei care nu pot să ne înveţe limba, fiindcă acest gest înseamnă prea mult pentru ei.
De aceea, aceştia o şi împart în două: limba moldovenească şi limba română, când ea, de fapt, este una singură – română.
Însă acest lucru îl cunoaşte până şi Dumnezeu. Numai ruşii din ţara asta şi unii rătăciţi nu ştiu şi nici nu vor să cunoască în ce limbă vorbim.
Şi atunci, cum să nu lăcrimeze limba română? Cea care tot aşteaptă ca într-o zi să-şi recapete adevărata ei frumuseţe şi libertate.
Iar acest lucru se va întâmpla numai atunci când vom învăţa s-o apărăm şi s-o vorbim corect.
Numai atunci limba română ne va fi recunoscătoare.
Fiindcă noi suntem ai ei şi ea e limba noastră.
