„Fugiţi! Plecaţi cât mai puteţi!” Poveste de viaţă în jurul dilemei totale: în România sau în afara ei?

Textul de mai jos nu e un îndemn pentru a părăsi ţara. Nici o invitaţie la a-ţi blama semenii, trecutul, naţia şi obiceiurile. E pur şi simplu trăirea unui om ajuns la maturitate deplină, care poate face un bilanţ sincer.

Gigi Ghinea e psiholog, comunicator şi prietena multor oameni de care s-a îngrijit sufleteşte, cu pasiune şi umor deopotrivă. Ca noi toţi, are propriile dezamăgiri, speranţe şi trăiri. Iar gândurile ei conţin adevăruri dureroase, pe care avem libertatea să le trecem prin filtrul personal.

Ele merită reproduse pentru marea dilemă ce ne macină probabil pe mulţi dintre noi: în România sau în afara ei? Răspunsul îl ştie doar fiecare, în funcţie de dorinţe, putinţe şi curaj. 5 milioane de români au răspuns deja la această întrebare existenţială, emigrând în căutarea unei vieţi mai bune. Alte milioane bune au ales România. Fiecare are dreptatea lui, dar şi angoasele personale. Aşa cum o arată şi textul de mai jos.

Postarea lui Gigi Ghinea

• Care sunteți încă tineri și aveți copii de crescut, fugiți! Plecați de-aici cât mai puteți, cât mai simtiti ca aveți forța sa luați viața de la capăt.
• Eu am plecat prima oară in 2012; atunci am stiut ca nimic bun nu se va mai întâmpla aici; referendumul pentru suspendarea lui Basescu și alianța contra naturii PSD & PNL a însemnat sfârșitul, iar pentru mine dovada ca democrația e o vrajeala ieftină.
• Am plecat, dar ai mei nu m-au susținut. Am plecat singura, furioasa. I-adevărat am plecat in America la niște prieteni, de-acolo aveam sa aflu ce am de făcut. America însă nu e de mine, n-as putea trai acolo.
• După un an m-am întors, căci Filip nu voia sa dea bacul – din clasa a 5 era la L. Tonitza.
• Am dat bacul impreuna, copilul avea nevoie de hârtia aia ca sa poată intra la facultate la sculptura pe cele 9 locuri de la stat. “Am luat bacul” (e corect spus), Filip a intrat la facultate – copilul era pe drumul lui, totul rezolvat. Am mai scris niște carti, am mai supraviețuit vreo 2-3 ani mintindu-ma.
• Însă după #Colectiv iar am inebunit! In 2016 am închis totul la fisc, cabinetul, am ieșit din colegiul psihologilor, mi-am dat toate cărțile unui anticariat, am terminat de scris cartea a patra, mi-am dat toate hainele… tot. Și-am jurat ca plec si nu ma mai întorc niciodată. De data asta aveam in plan sa ajung in Costa Rica.
• Dar am plecat tot in America, unde a trebuit sa stau un an pentru ca prietena la care mersesem a fost diagnosticata cu cancer la sân. Asta nu era in plan, nu era prevazut. Am stat cu ea aproape un an.
• Am ajuns totusi și in Costa Rica, dar după o luna a trebuit sa vin in țara pentru ca mama murea, se usca pe picioare, intrase intr-o depresie “de dorul meu”. Cum am ajuns, mama și-a revenit, “i-a venit inima la loc”. Ardeleanca, își vrea copiii lângă ea la batranete. Eram și la capătul lumii, ce-i drept, iar ea habar n-avea dacă o sa ma mai vadă vreodată înainte sa moara. La fel și eu: ma gândeam ca n-o sa ma pot ierta niciodată dacă moare înainte s-o văd….
• Una peste alta, de fiecare data am plecat singura, de nebuna. Așa m-au privit toți din familie. Nimeni nu m-a susținut, toți m-au considerat nebuna.
• Acum, când toți au ajuns la vorba mea, e prea târziu. Cel puțin pentru mine e prea târziu. Anul acesta in Noiembrie împlinesc 62 de ani. Nu ma simt de 62, dar sunt mult prea dezamăgită de tot și prea obosita ca s-o mai iau de la capăt.
• Care sunteți încă tineri și aveți copii de crescut, fugiți! Plecați de-aici cât mai puteți, cât mai simtiti ca aveți forța sa luați viața de la capăt.

P. S. Nu sunt sfaturi, orice om inteligent știe ce are de făcut cu viața lui. Asta e o confesiune.
Nu ma cred atât de importanta încât oamenii sa ia drept adevăr absolut experienta mea.