Dudul

4
572

POVEȘTI LA GURA SOBEI (3)

Dudul

E tot acolo dudul: cum treci podul Bâlții, pe stânga, de veghe pe Drumul Vacilor. Acum și-a pierdut frunzișul, dar vara își etalează bogăția de verdeață și minunăția dudelor de un albastru-vinețiu, culoarea cernelii.

De multe ori m-a salvat dudul acesta. În verile toride, când veneam din împărăția vacilor, mă opream pentru a-i gusta dudele zemoase și dulci, care-mi țineau și de foame, și de sete. Tăcut și blând, îmi dădea din puterea lui. După ce mâncam o burtă de dude, mă simțeam zmeul zmeilor.

Nu mâncam dude de pe jos, ci doar din coroana paradisiacă. Mă cățăram în pom ca un Tarzan de Oltenia. Îmi încolăceam mâinile și picioarele subțiri în jurul trunchiului, iar din câteva mișcări eram sus, în frunziș. Apoi era floare la ureche: săream din creangă în creangă cu dexteritate de maimuță. Ajuns pe ramurile subțiri din vârf, redeveneam vizibil, făcând să exclame câte-o femeie aflată în trecere: vezi, mă, copile, să nu cazi, că-ți rupi gâtul!

Gâtul nu mi l-am rupt, căci dudul m-a salvat chiar și atunci când, întinzându-mă prea mult după fructele cele mai dulci, aflate la extremitatea crengilor, am simțit spaima prăbușirii. Nu m-am zdrobit însă de pământ, pentru că dudul mi-a întins un pat de rămurele care a amortizat căderea, scoțându-mi în cale și câteva crengi de care să mă agăț din zbor.

Când veneam de la pădure, cu toporul pe mână, mă opream să-i curăț uscăturile. Nu era treabă ușoară, căci creanga de dud, când se usucă, devine tare, aproape metalică. Era multă osteneală în a curăța dudul, însă răsplata era regească: fructele dulci și răcoritoare îmi redau puterea, ba chiar ieșeam în câștig.

Din vârful dudului am privit revărsarea apelor, la inundații. Se umflase Bâlta cum n-o mai văzusem niciodată. Valurile izbeau cu putere în podul de lemn, amenințând să-l doboare. Atunci m-a cuprins spaima: cum mai ajung eu în sat?! Am așteptat câteva ore ca apele să se retragă, dar în zadar: Bâlta se umfla de la o oră la alta, devenind tot mai amenințătoare.

Pe înserat, de frica nopții, am coborât din dud și mi-am asumat riscul mortal: am trecut târâș podul de lemn, cu burta lipită de bârne și cu ghearele înfipte în lemnul zgâlțâit de furia apei. La două palme sub mine, valurile învolburate erau gata să mă înghită. Dar m-am ținut bine. Ajuns pe malul celălalt, am gonit prin apa care începuse să acopere drumul, formând pâraie-pâraie. Abia sus, pe coasta de la Buligan, m-am oprit pentru a privi grozăvia din spate. Eram un copil de șase-șapte ani care învățase ce e spaima de moarte.

Tot din vârful dudului, altădată, am văzut-o pe Cotencioaia prinzând pește otrăvit de bâlteni cu lipan. N-aș fi crezut că o femeie de 65-70 de ani se poate avânta în gâldane până la brâu, cu fustele plutindu-i pe deasupra apei ca volaura unei parașute, pentru a prinde clenii ce navigau în derivă cu burta-n sus.

În coroana dudului m-am refugiat când m-am trezit cu o turmă de mistreți la o sută de metri de mine. Nu m-au atacat, dat mi-a fost teamă. Se crăpa de ziuă, eu mergeam la coasă, sus, în Peri, iar mistreții se retrăgeau spre pădure după ce peste noapte făcuseră prăpăd în porumbii C.A.P.-ului. Știam că scroafele devin periculoase dacă au purceii cu ele. Iar de la înălțimea dudului i-am numărat: 6 mistreți mari și 11 purcei.

Într-o vară am găsit dudul plângând. Lacrimi mari i se prelingeau din scrijelitura făcută cu briceagul de un neisprăvit cu hormoni în loc de creier: „Iubi Marcella. T-e măriț cu mine?”. Am luat balegă de vacă și am pus-o pe rană, legând-o cu o cârpă găsită pe marginea Bâlții, adusă de ape. Am pansat dudul de mai multe ori în acea vară, iar rana s-a vindecat.

Marile suferințe ale dudului aveau să vină însă spre sfârșitul anilor ’80. La școala primară din sat, într-o sală de clasă, au fost aduși viermi de mătase. Școala avea normă de gogoși, iar larvele erau lacome: mâncau multă frunză de dud. Nimic altceva, doar frunză de dud.

Duzii de pe Drumul Vacilor au fost măcelăriți în fiecare an. Mai întâi le-au fost tăiate ramurile subțiri, apoi crengile mai groase, ajungând niște schelete hidoase, lipsite de frunze. Dudele au devenit o amintire. Nici nu mai aveam unde să mă cațăr.

Stăteam sub dudul meu și plângeam împreună cu el: dudule, dragule, ce ți-au făcut? Nu mai puteam să-i alin durerea, rănile erau prea mari. Nu-i tăiaseră doar degetele, ci și mâinile, și picioarele. Îi scoseseră ochii, să nu mă mai vadă. Îi tăiaseră urechile, să nu mă mai audă. Îi ciuntiseră gura, să nu-mi mai vorbească. Dudule, dragule… Te doare, dudule?…

Era nu doar o cruzime, ci și o nedreptate. El, dudul, a hrănit atâtea generații de copii ai satului, iar drept răsplată, a fost schilodit. În acele vremuri am aflat că aceeași soartă avusese și cel ce plantase duzii: Tică, primarul Brădicenilor din anii ’30. Când au venit comuniștii, l-au băgat în pușcărie, pentru că fusese liberal. Avea să se prăpădească de tânăr, doborât de suferințele din temniță.

Pe văduva sa, Anica lu’ Tică, femeie bătrână în anii ’80, am găsit-o plângând lângă dudul de pe Drumul Vacilor, așezată pe o legătură de surcele. Am plâns împreună cu ea, apoi i-am dus lemnele acasă. Bătrâna era ostenită și, odată în plus, rănită.

Dar tu, dudule, ai renăscut! Parcă ai avea șapte vieți, dragul meu dud! Ți-ai recăpătat coroana maiestuoasă, ți s-au vindecat rănile. Iar vara continui să ne dai dude zemoase și dulci, așa cum o faci de pe vremea războiului mondial și a temnițelor comuniste și a marilor inundații și a barbariei viermilor de mătase.

Ești nemuritor, dudule! Iar prin tine a devenit nemuritor și cel ce ți-a dat viață: primarul-martir, Tică. Bărbatul Anicăi lu’ Tică.

—————————————-

Am publicat acest text, pentru prima dată, într-o postare pe Facebook, pe 26 decembrie 2017. Anul trecut, pe vremea asta. Printre sutele de comentarii frumoase, unul venea de la Alex Ștefănescu, marele critic literar. Alex a scris așa:

„Asta înțeleg eu prin LITERATURĂ BUNĂ. Bravo, Grigore Cartianu! Îmi place foarte mult, mă entuziasmează tot ce scrii. O carte care ar cuprinde asemenea istorisiri ți-ar da dreptul să treci pe sub Arcul de Triumf al literaturii române”.

Am simțit nevoia să-i răspund cu aceeași prietenie:

„Mulțumesc, dragul meu Alex! Ești generos ca de obicei. Îți pot confirma că poveștile copilăriei vor fi strânse într-un volum, imediat ce bătăliile civice îmi vor oferi un răgaz. Deocamdată, suntem cu arma la picior”.

4 COMENTARII

  1. Da! …cu arma la picior si cu rogojina sub dud! Citind,speram sa nu existe in povestea despre dud si referirea la viermii de matase.A fost o barbarie asupra unor copaci de ale caror fructe se bucurau toti copiii din orice satuc din sudul tarii.De aceea am amintit de rogojina la inceput,pentru ca bunicile intindeau rogojina sub dud si scuturau crengile pt ca nepotii sa adune dudele curate. Dar se vede treaba ca in multe zone ale tarii in acei ani 80 cand pionierii trebuiau sa aduca cu randul o sacosa de frunze de dud pt hranirea viermilor de matase a insemnat o distrugere de plantatii de dud si chiar disparitia unor soiuri cu fructe foarte dulci.In prezent apar din nou lastari de dud iesiti din dude scapate din ciocul ciorilor dar nu toti produc fructe. P.S. Frumoase amintiri in povestea ,,la sanius,,.Domnule Cartianu trebuie sa publicati o carte despre cum era copilaria generatiei dumneavoastra.Aveti ce povesti si in acelasi timp mentineti si altora amintirile poznelor la derdelus,de ex alegerea traseului ca sania coborata pe derdelus la vale sa mai alunece si pe luciul de gheata al unui parau.Si tot repetand coborarea s-a spart gheata. A urmat mustruluiala batraneasca de acasa insotita de ceai cald si infofolirea in cojoc de lana.

Lasă un răspuns la Generatia selfie stie de duda de la palat ....si nu de dudul din camp Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here