În fiecare an când era ziua tatălui meu, obișnuiam să-l vizitez și să-i spun: „La mulți ani!”. Iar dacă se întâmpla să fiu la o distanță mai mare de casă, îl sunam. Doar că nici nu reușeam să-mi exprim bine urările, că tata mi-o lua înainte și-mi zicea: „Doina, dă-mi voie să te felicit de ziua de naștere a tăticului tău, pentru că ai cel mai frumos și deștept tată”.
Sigur că, după aceste cuvinte, uitam ce voiam să-i mai spun, fiindcă îmi aminteam că exact în felul acesta proceda și când era ziua mea. Mă suna și începea cumva cu aceeași urare: „Doina, felicită-mă de ziua de naștere a fetei mele, care este cea mai frumoasă și cuminte fată din lume”.
Odată însă, simțindu-l foarte trist la celălalt capăt al firului și împrumutând de la niște colegi de facultate o expresie nouă, l-am întrebat:
– Tată, dar ce ai, te simți prost?
La care părintele meu a făcut o pauză lungă și apăsătoare și mi-a răspuns:
– Nu, Doina, mă simt foarte deștept. Într-adevăr, nu mă simt prea bine, dar prost nu m-am simțit niciodată!
Evident că, după acea discuție, am eliminat această expresie din vocabularul meu, dar ori de câte ori o mai aud pe străzile din București, zâmbesc în sinea mea și-mi amintesc de tata, care a avut întotdeauna un simț dezvoltat al umorului, reușind să facă observații și cu câte o glumă.
Astăzi, mi-aș fi dorit să-l pot iarăși suna și să-i urez „La mulți ani!”, dar știu că dacă ar fi fost printre noi, mi-ar fi răspuns la fel ca altădată: „Doina, dă-mi voie să te felicit de ziua de naștere a tatălui tău…”, și s-ar fi bucurat de prezența celor care-l admiră și nu-l uită.
Iar oamenii, cu adevărat, nu-l uită.
Pentru că și acum, la patru ani distanță de la plecarea sa, de câte ori e ziua lui, mulți dintre cei care l-au iubit mă sună pe mine și, parcă vrând să-i preia obiceiul, îmi spun: „Doina, e ziua tatălui tău…”
