Situația din Franța este interesantă de observat pentru publicul român din perspectiva stării finanțelor publice, dar și a instabilității politice create de lipsa unei majorități parlamentare.
În Republică franceză, partide cu orientări și interese divergente nu reușesc, de mai bine de un an, să formeze o coaliție de guvernare și să dea țării un buget.
Analizând situația Franței, putem privi sub un alt unghi eforturile președintelui Nicușor Dan și ale premierului Ilie Bolojan de a menține coaliția actuală din Parlamentul României, așa strâmbă cum e ea.
Criza din Franța este de origine strict politică: faptul ca nu există o majoritate stabilă în Parlament (l’Assemblée Générale) face ca țara să fie guvernată doar datorită inerției instituțiilor.
Francezii nu au cultura compromisului politic între partide ori pe cea a coalițiilor de guvernare. Acolo unde în țări ca Germania sau Belgia compromisul între partide constituie baza guvernării, în Franța, partidele politice sunt într-o continuă și acerbă confruntare. A ceda în cea mai mică măsură asupra unui punct de program (cum ar fi, de exemplu, reforma pensiilor) înseamnă, automat, pierderea electoratului propriu și implicit a scaunului de deputat.
Șefii diverselor partide care formează soclul republican (non-extremiste) au interese personale: fiecare dorește ca partidul său să acceadă la putere în detrimentul celorlalte, deși niciunul nu are majoritatea necesară. Aceleași personaje au interese de imagine, în vederea alegerilor prezidențiale din 2027, în plus față de orgolii legate de rangul în viitorul guvern.
Un exemplu: Bruno Retailleau, ministrul de Interne (demisionar), nu-l vrea la ministerul Apărării pe colegul de partid Bruno Le Maire, pe care nu-l suportă. Vexat că nu a fost informat în prealabil de numirea acestuia, a rupt înțelegerea îndelung negociată de prim-ministrul Sébastien Lecornu, obligându-l pe acesta din urmă să-și prezinte demisia, pentru că a eșuat în formarea unui guvern de coaliție.
Certurile interminabile pe programe de guvernare – „ba nu, că programul nostru e mai bun!” – și incapacitatea de a ceda parțial pentru binele comun țin Franța în impas de atâta vreme.
Cei care-i vor postul lui Macron după viitoarele alegeri, centriști din tabăra președintelui, nu ezită să-i înfingă un cuțit în spate: foștii prim-miniștri macroniști Gabriel Attal și Edouard Philippe, scoși din anonimat și numiți în funcție de Emmanuel Macron, se desolidarizează public de acesta, criticându-l deschis (ceea ce-i poate costa, electoratul francez detestă lipsa de loialitate).
Spre sfârșitul mandatului, toți președinții francezi, fără nicio excepție (nici măcar pentru generalul De Gaulle), se confruntă inevitabil cu o respingere colosală din partea opiniei publice: francezul e greu de mulțumit, niciodată satisfăcut de politicienii săi, întodeauna gata de manifestație.
Așadar, un peisaj politic foarte asemănător celui românesc (orgoliile, sabotarea celorlalți, picioarele pe sub masă), cu diferența ca în România avem totuși o coaliție care guvernează. Cu “aranjamentele” de rigoare și cu aberația “rotativei guvernamentale” la pachet (concept imposibil, nici măcar imaginabil în democrația franceză).
Extrema dreaptă franceză, cu Marine Le Pen in frunte, și extrema stângă a lui Jean Luc Mélenchon – personaje la fel de detestabile, ambele pro-ruse – speră ca impasul politic să-l oblige pe Emmanuel Macron să demisioneze. Partidul Marinei Le Pen, finanțat oficial de Rusia lui Vladimir Putin vprin intermediul unei bănci rusești, speră să facă un serviciu creditorului de la Moscova eliminând cel mai puternic susținător european al Ucrainei, Emmanuel Macron. Puțin probabil ca acest lucru să se întâmple, în ciuda presiunii infernale a partidelor extremiste, dată fiind personalitatea președintelui francez. În plus, nu există procedură de destituire a unui președinte în exercițiu, nici vreun eveniment care ar justifica demisia acestuia (de exemplu: o boală care l-ar împiedica să-și exercite funcția).
În România, procedura de suspendare a președintelui, deja exersată și aplicată, reprezintă un instrument luat în calcul cu siguranță de extremiștii noștri în slujba Moscovei. Vedem cu ochiul liber că Nicușor Dan se teme de această posibilitate, din ocheadele făcute înspre legionaroizii și integriștii ortodocși de la noi.
Revenind la Franța: nu asistăm la o criză socială, în ciuda manifestațiilor care au avut loc. Numărul manifestanților pare enorm în raport cu ce vedem la protestele în România, însă e nevoie de peste un milion de francezi în stradă pentru a pune presiune pe autorități (de zece ori mai mult decât necesarul în România, număr care nu a fost atins nici măcar de AUR sau de fanaticii georgiști după anularea alegerilor).
Contrar aparențelor, nu asistăm nici la o criză economică, chiar dacă Franța nu are un buget: instituțiile funcționează normal, Constituția franceză prevede că, în lipsa unui buget, cel din anul precedent devine automat bugetul adoptat în anul în curs.
Apartenența la UE și la moneda comună euro este protectoare în caz de criză: Franța beneficiază, ca toate țările UE (ca și România), de reputația vecinilor stabili europeni și a pieței comune europene.
În ciuda unei scăderi a Bursei pariziene după anunțul demisiei premierului Sebastien Lecornu, totul a reintrat în normal. Ne putem aștepta la o nouă scădere în cazul în care criza politică se adâncește, adică dacă partidele politice nu ajung la un compromis, iar președintele Emanuel Macron va dizolva (din nou) Parlamentul.
Disoluția parlamentară e un act riscant și incert: nu se știe ce partide vor vota francezii, cărora li s-a făcut lehamite de politicieni. La precedenta disoluție, partidele centrist-macroniste au fost sancționate de electorat: francezii l-au pedepsit astfel pe președintele francez pentru gestul său, diminuându-i puterea de decizie, în favoarea Parlamentului.
Analizând graficul care urmează – componența Parlamentului francez înainte și după dizolvarea sa –, îți piere cheful de alegeri anticipate în România.
Ceea ce i se reproșează adesea președintelui francez este explozia datoriei externe. Extrema dreaptă și cea stângă îl numesc pe Emmanuel Macron, în mod mincinos, „Monsieur Mille Milliard de dette” („Domnul 1000 miliarde datorie”). În realitate, un calcul economic elementar, cu date statistice oficiale, demonstrează faptul că președintele care a îndatorat cel mai mult Franța a fost Nicolas Sarkozy.
Sarkozy a împrumutat mult, cu dobânzi ridicate. În perioada Macron, în ciuda pandemiei de Covid-19 și a războiului din Ucraina, Franța se împrumută cu dobânzi negative. Curbele datoriei post-Covid sunt chiar descendente.
În perioada Covid, datoria externă a Franței a crescut întrucât francezii au stat acasă doi ani, pe banii statului. Cei care au putut munci în tele-muncă au făcut-o, ceilalți nu. Statul a garantat împrumuturile tuturor întreprinderilor, de la întreprinderi mari, mici și mijlocii la spitale private, restaurante, magazine etc. Toți întreprinzătorii privați au contractat împrumuturi garantate de stat, însă puțini le-au și rambursat: în mare majoritate s-au declarat în faliment, ca să nu le mai plătească. Statul francez e cel care a plătit datoriile acestora la bănci.
Emmanuel Macron a făcut o eroare de apreciere: din dorința de a-și proteja la maximum conaționalii, n-a anticipat comportamentul întreprinzătorului francez lambda. Francezii au uitat deja cât datorează statului și președintelui Macron din perioada pandemiei: binele se uită rapid, răul niciodată. E probabil omenește.
Însă publicul francez, ca urmare a crizei politice actuale, înțelege în sfârșit greutatea economică a datoriei externe, pe care a ignorat-o până acum. E una din puținele consecințe pozitive ale haosului din țară.
Președintele Macron a făcut cu siguranță o eroare politică dizolvând Parlamentul în vara anului trecut (rezultatele alegerilor anticipate o dovedește), rămâne de văzut dacă o va face din nou în zilele următoare. E puțin probabil să procedeze astfel: poate numi un prim-ministru de stânga ori de dreapta (din afara taberei sale) și coabita cu acesta.
Evoluția ultimelor evenimente (după criza nervoasă a lui Bruno Retailleau și circul dreptei) lasă impresia că un prim-ministru de stânga va fi numit rapid, în schimbul înghețării temporare a reformei pensiilor. O reformă macronistă care prevedea creșterea vârstei de pensionare de la 62 la 64 de ani, niciodată digerată de sindicate și de electoratul care votează la stânga.
Macroane! Păi ce faci Macroane, așa ne înveți pe noi cum e cu democrația? Fugi la Maia Sandu să te adăpostească, ea e pe cai mari acum că a câștigat alegerile! Poate îți dă și un post de consilier să-i faci prezentări în PowerPoint despre integrarea în UE!
Sunt acri strugurii, asa-i Magraoane ?
N-ai priceput batrane ca pe Macron nu-l pot urni pana in 2027,cand vor fi alegeri pentru presedinte . La tine una doua „jos cu ei sa vina ai mei”.
isi baga rusii coada, nici dracu’ nu mai are sanse!
Parca descrieti o bataie in bar.
Par greu de condus, au nevoie de lideri puternici, de Napoleoni. Macron pare ca face fata. Norocul lor e ca au amortizoare bune si pica pe moale.
Calcaiul democratiei este educatia, una fara alta nu prea se poate. S-o mai fi stricat treaba si pe la ei.
Bună seara,
O bătaie generală , dar civilizată, totuși. În afara extremei stângi (LFI, dirijată de JL Mélenchon, unde se promovează un soi de obrăznicie verbală) viața politică franceză este o confruntare dură, dar extrem de civilizată. Nu tu o insultă sau înjurătură, ci politețe impecabilă, dar de gheață. Aşa e, francezii sunt greu de condus.
În fine, sfârşitul crizei nu e pe curând: Macron l-a renumit pe Lecornu. Toata clasa politică urlă la unison, că e provocare, bătaie de joc şi invocă cenzura cu furie…
Mulțumesc pentru comentariu:)
Trei observatii :
1. Camera inferioarã a parlamentului Frantei se numeste Assemblée Nationale (nu Générale !).
2. Retailleau (LR) si Le Maire (RE) NU sunt colegi de partid. Ultimul a trãdat LR si s-a dus la macronisti. De unde si antipatia între cei doi Bruno.
3. În Franta nu s-a „stat acasã doi ani pe banii statului” în timpul epidemiei Covid. E adevãrat cã s-a rãspândit mult munca de acasã (télétravail).
Pe de altã parte, doamna care scrie pare macronistã convinsã, în vreme ce peste 2/3 din alegãtorii francezi l-au dezavuat pe acesta la ultimele alegeri generale.
… ultimele alegeri legislative, vertical sa spuneți. Nu există alegeri generale in Franța ( daca tot vă legați de chichițe, …)
Aveți dreptate pentru punctul 1, parțial pentru punctul 2: sigur, Bruno Le Maire a părăsit LR ( dreapta republicană) însă e un om de dreapta. Intotdeauna a fost, şi când a servit sub Chirac, şi sub Sarkozy, şi sub Macron. Nu este un traseist politic in sensul românesc al cuvântului.
Macron a adunat in jurul sau personalităti si de la stânga si de la dreapta, fără să oblige pe nimeni să-şi schimbe convigerile sau sa facă o politică pe dos.
Animozitatea dintre Le Maire şi Retailleau ( colegi de dreapta republicană, dacă preferați) e de natură personală: insuşi premierul Lecornu, al carui ministru de interne a acceptat sa fie, provine de la dreapta ( din UMP, devenit LR) şi nu este singurul. Insa, paradoxal, pe Lecornu nu-l vede ca “trădător”. Nu coerența il omoară. 🙂
Cât despre punctul 3:
– e un articol de Opinie.
– indiferent ce au votat francezii la legislative, indiferent de ce spun sondajele de opinie, indiferent de popularitate, un presedinte ales prin vot direct este ( si ramâne) legitim. Chiar dacă are 0,1% popularitate sau opinii pozitive la sfarsit de mandat.
Nu stiu dacă asta ati vrut sa sugerati ( fiindca textul precizeaza deja impopularitatea presedintelui) dar e asa un curent printre suveranisti, care sugerează că impopular=nelegitim. Nimic mai fals.
– mențin: in Franța, am stat toți fara griji pe banii statului in pandemie. În afara celor angajati in sectoarele fierbinti ( din medicină) sau indispensabile ( pompieri, politie, supermarketuri), bineinteles. Asta in timp ce în alte tări, oamenii ieseau in strada cerand sa munceasca pentru ca li se terminasera toate economiile.
Am folosit intentionat termenul „alegeri generale” referindu-mã la anticipatele dar si la europenele din 2024, alegeri nepolarizate spre deosebire de prezidentiale.
Cât despre legitimitatea lui Macron, nimeni nu o contestã. Dar omul e încremenit în delirul puterii personale. De Gaulle a demisionat atunci când a constatat cã poporul nu-l mai sustine.
Mitterrand si Chirac au trãit 4 respectiv 5 ani în coabitare cu guverne „ostile”, stiind sdã împartã puterea cu opozitia parlamentarã. Macron se încãpãtâneazã, cu repercusiuni dramatice pentru economia, stabilitatea si credibilitatea Frantei.
Si, à propos, mai aveti o afirmatie gresitã în articol :
„…în lipsa unui buget, cel din anul precedent devine automat bugetul adoptat în anul în curs.”
Automat ? Complet fals ! Fãrã legile finantelor (publice si de de asigurãri sociale) tara e blocatã fiindcã nu-si poate colecta impozitele. Este necesarã o lege specialã tranzitorie pânã la adoptarea definitivã a bugetelor respective si validarea lor de Curtea Constitutionalã.
Stimate domn, când cauți chichițele, nu te enervezi când ți se arată propriile aproximări. Când ceri precizie, ești tu însuți precis, nu?
Faceți observații tehnice pe un articol de vulgarizare a unui subiect general, uitând ca titlul e “ pe întelesul tuturor”; nu e un articol pentru finanțiști, economiști, specialiști în finanțe publice.
Dar dacă vreți neaparat detalii tehnice, vă confirm: mecanismul pe care îl descrieți există, a fost utilizat în 2024 pentru bugetul 2025.
E ceea ce face ca țara nu riscă să sufere niciun blocaj: legea de reconducere a bugetului, prevăzută de Constituție, e ÎNTOTDEAUNA validată AUTOMAT de parlamentari. Nu suntem în Statele Unite, ci în Franța.
Deci, contrar a ceea ce se întâmplă în SUA, Franța nu riscă să fie blocată, nici impozitele necolectate, pentru că, la fel ca pentru bugetul 2025, legea de reconducție e validată automat de parlamentari, promulgată de președinte. E un automatism politic, dacă vreți.
Ceea ce înseamnă că bugetul anului trecut e automat recondus, ceea ce asigură funcționarea statului și a colectivităților locale, în așteptarea unui nou buget propus de ministerul de finanțe.
Ca țara să fie blocată ar trebui ca, Doamne-ferește, majoritatea parlamentarilor să urmeze consemnele Moscovei:)
Sigur, aveți tot dreptul să criticați modul în care Emmanuel Macron înțelege să-și exercite puterea. Dar, pentru ca tot v-ați permis să “presupuneți” de ce bord politic ar fi autoarea ( ca să discreditați spusele, probabil) permiteți-mi să presupun ca dvs. ați trăit la Paris, probabil, înainte de a trăi în Statele Unite și de a deveni trumpist. De aici confuzia cu alegerile generale, de aici iritarea dvs. vizibilă la ideea că Macron ar fi făcut ceva bun.
Chiar dacă vă deranjează, vă confirm: Macron a făcut multe lucruri bune, economic vorbind, a știut să -și protejeze populația, a înțeles nevoia reînarmării Franței iar scăderea popularității sale e în cultura franceză, pur și simplu.
Uitați că de Gaulle și-a depus demisia în urma unui referendum, nu așa, că nu mai era simpatic și că așa voiau cei care i se opun. O zi bună să aveți:)
Ok, am înteles, îl simpatizati pe Macron. Nu e cazul meu.
În schimb, trebuie sã vã dezamãgesc, nu sunt trumpist, nici putinist, nici georgist, nici madurist. Pe scurt, nu sunt suveranist, termenul fiind – în sine – o aberatie.
Cât despre de Gaulle, omul a demisionat din demnitate si bun simt, nu cã l-ar fi obligat cineva.
Ceea ce nu e cazul cu Make al d-voastrã, care e mult prea plin de dânsul ca sã accepte cã nu mai e în fazã cu propriul popor.
Zi frumoasã si numai bine.
Uf! Cu atât mai bine ( a propos de suveranism).
Acuma, dacă tot vreți precizie: ba da, generalul de Gaulle era obligat să demisioneze. Anunțase el însuși în prealabilul referendumului, că, în caz de victorie a lui “nu” își va părăsi funcția. Era vorba de o modificare constituțională, în 1969, care dădea mai multă putere colectivităților locale. La vremea respectivă, sondajele indicau o victorie a lui “da”, însă a fost “nu” cu peste 52%. Nu cunosc încă un președinte francez care să-și fi călcat cuvântul, într-o situație analogă. (Ca Ciolacu: demisionez ba nu demisionez. )
Am o simpatie în general, pentru clasa politică franceză, pentru toți președinții celei de-a V-a republici, cu excepția unuia singur: Sarkozy. Mi-aș dori, personal, o clasă politică de același calibru pentru România ( minus extremele).
Vă mulțumesc pentru dezbatere:)
Nu cred cã e cazul sã comparãm functionarea unei democratii vechi si confirmate cu ce se întâmplã în România, care a trãit 60 de ani (1930-1989) sub dictaturã, iar de 35 de ani e condusã evident de servicii. Putem visa cu ochii deschisi, dar realitatea ne readuce invariabil cu picioarele pe pãmânt.
Suntem perfect de acord. 🙂
Ceva despre CRIZA și TRAGEDIA din România pe când? Că sintezele și „analizele” politice diortosite cu ajutorul siteurilor frantuzasti care ocupa spatiu virtual nu ne folosesc la nimic
E delicat, Alex, să scrii despre tragedia românească atunci când trăiești în străinătate. Ai adesea dreptul la “ vezi-ți de țara unde ești, n-avem nevoie de compasiunea ta”, “da cine ești tu să ne critici”, “ te găsiși tu de-acolo să ne dai lecții sau să se spui ca o ducem rău “. Altfel spus, sindromul “n-ai mâncat salam cu soia”, în varianta modernă:)
Însă vă promit ca o să încerc 🙂
O zi bună.
Nu dramatiza, Alex. Tragedie este în Gaza unde totu-i o ruinã.
În România, o gascã de borfasi (securisti si interlopi) a confiscat tara în 1989 si o tine ostaticã promovând indivizi scoliti pe puncte la fãrã frecventã în universitãti fantomã.
Asa a ajuns regele delirului (CG) sã hipnotizeze peste 2 milioane de disperati sau frustrati în noiembrie 2024. Remediul nu poate veni decât din interior, dar cu sprijinul unor oameni luminati, patrioti (nu „suveranisti”), indiferent unde trãiesc actualmente.
Unirea face forta, dar atentie cu cine te unesti !
Dacă cel mai mare exod din istoria țării – circa 4 milioane de români (peste 25%) au părăsit țara, unii de scîrbă, alții din disperare –, dacă asta nu se numește „tragedie” (in sens metaforic), atunci eu nu mă numesc Alex. Dpar că chiar așa mă cheamă. În rest, aveți dreptate: borfașii sunt de fapt criminalii din 1989 sau progeniturile lor care au confiscat țara cu complicitatea celorlalți borfași, imbuibatii din așa-zisa „justiție”, și impreună o jefuiesc până la extincție, adică la dispariția previzibilă de pe harta Europei la primul cutremur geopolitic.
Insistenta ca Reforma Pensiilor sa fie anulata îi descalifica pe socialistii care pun aceasta conditie pentru a intra sau a sustine noua guvernare. Ultimul prost sa fii si întelegi niste calcule facute de specialisti, care demonstreaza ca vechea lege a pensiilor nu mai poate functiona în forma pe care aceasta o avea înainte.
Asa ca, este evident ca dv. aveti dreptate în felul în care ati caracterizat clasa politica franceza.
Așa este. Reforma pensiilor nu a fost acceptată decât de electoratul de dreapta și de centru. Stânga sindicală și parlamentară, tot insistă cu anularea, gândind ca au găsit o breșă. Există și o presiune a electoratului de stânga, care consideră ca Macron le-a furat doi ani din viață, în timp ce era suficient să impoziteze milionarii Franței ca să finanțeze sistemul de pensii. E o adevărată fantasmă, asta, în mentalul colectiv al socialiștilor și extremei stângi: trebuie luați banii bogaților pentru și-au făcut averea datorită muncii proletariatului. Nimeni nu zice ca și le-au făcut necinstit ( ar fi absurd ) ci cu sudoarea celor care au muncit pentru ei.
Pe noi, care am cunoscut comunismul, care știm ca în România de azi, puține averi au fost făcute în mod cinstit, discursurile astea ne par halucinatorii.
Mulțumesc pentru comentariu.
Măcar de am avea și noi câțiva Marconi.
Am vrea noi. Măcar o clasă politica ultra școlită, cum are Franța.
Mulțumesc 🙂
Aia cu 2 milioane a fost demult, deja s-a ajuns la 5 milioane suveraniști iar numărul continuă să crească.
Nici o șansă pentru voi globaliștii lu’ pește!
Nici măcar toți analfabeții funcționali nu votează cu suveranistii.
Și printre ăia avem un procent de 5-6% care mai au o fărâmă de inteligență.
Frumoasa Franță, continuatoare a civilizatiei Romei antice, via gloriosul Imperiu Carolingian,este astăzi batjocorită de fii săi. Haosul și deruta Franței a apărut odată cu mult idolatrizată revoluție. Sună oribil, dar trebuie să ne amintim că sub faldurile devizei „Libertate, Egalitate, Fraternitate, s-a născut „Teroarea” cea care a eliberat ura din oameni. Se poate spune că revoluția franceză a fost bunica revoluției comuniste rusești. De la acea epocă, pasiunea pentru contestare nu a mai putut fi oprită. Comuna din Paris, guvernul Blum, PC – M. Thorez revoltele studențești – Cohn Benditt sunt câteva etape care au șubrezit statul francez. Satisfacția cetățeanului care a asistat la asasinarea publică a regelui este responsabilă pentru toate eșecurile Franței.
ȘI Putin: Atenție la ce se întâmplă pe străzile voastre!
„On n’est jamais mieux servi que par soi-même” spune un vechi dicton francez.
Ce-si face o natie cu mâna ei…
Astãzi, presiunea imigratiei, scumpirea energiei si dezindustrializarea galopantã au dus Franta în pragul asfixiei bugetare : datoria publicã a ajuns la 50.000 € pe cap de locuitor (117% din PIB) la ora la care scriu. În conditiile astea, stânga se opune oricãrui tip de reformã, iar statul refuzã cu îndârjire sã reducã cheltuielile sale cotidiene mirobolante ! Dacã ajunge la putere, stânga (un fel de alianta AUR-PSD) va falimenta tara !
Nu statul refuză să reducă cheltuielile, ci unele partide politice prin reprezentanții lor din Parlament. Foștii prim-miniștri Michel Barnier si François Bayrou au căzut la moțiunile de cenzură cu votul furibund al extremei drepte, care a refuzat și ea bugetele de austeritate. Marine Le Pen a deja anunțat ca o să facă sa cadă orice guvern.
Apoi, nu e așa sigur ca stânga va falimenta țara. Stânga socii-democrată a avut omeni inteligenți, care și-au dat seama de realitățile economice și au schimbat macazul. A fost cazul sub François Hollande, care s-a izbit de absurditatea taxării cu 75% a marilor venituri și a revenit cu picioarele pe pământ. Chiar și Mitterand, la vremea lui, a instituit, în fața realității vremurilor, ceea ce s-a numit politică de rigoare.
În Franța, corupția e pedepsită prin lege, justiția funcționează iar guvernele nu sunt formate din semi-analfabeți, ci din oameni școliți până în vârful unghiilor. Că ești de stânga sau de dreapta, tot din aceleași înalte școli de administrație provii.
Mulțumesc 🙂
Bardella este cel mai putin scolit dintre toti, dar se vrea presedinte. Francezii vor avea de trecut un examen foarte dificil la urmatoarele prezidentiale.
Exact. Ca peste tot, extrema dreaptă nu are oameni pregătiți, cu foarte puține excepții. Buni de gură și catastrofe administrative.
E un punct de vedere filosofic care se tine perfect pe picioare.
Apoi, dacă privim din alt unghi: fiecare revoluție în Franța a dus și la ceva bun, la un acquis social care ulterior s-a răspândit și în alte țări.
Până și sângeroasa revoluție de la 1789 a adus la introducerea divorțului, de exemplu, care apoi a fost preluat și de alții. Ori de sosirea lui Napoleon ca prim-consul, ulterior ca împărat, care a pus baze administrative și societale care există și azi.
Însă oricât m-aș stradui, nu găsesc nimic pozitiv la revoluția bolșevică rusească.
Mulțumesc pentru comentariu. 🙂
O comparație excelentă cu Roma antică.
În toate fostele colonii Franța a lăsat urme adânci de cultură și educație față de de alte imperii.