Criza politică din Franța pe înțelesul tuturor

Situația din Franța este interesantă de observat pentru publicul român din perspectiva stării finanțelor publice, dar și a instabilității politice create de lipsa unei majorități parlamentare.

În Republică franceză, partide cu orientări și interese divergente nu reușesc, de mai bine de un an, să formeze o coaliție de guvernare și să dea țării un buget.

Analizând situația Franței, putem privi sub un alt unghi eforturile președintelui Nicușor Dan și ale premierului Ilie Bolojan de a  menține coaliția actuală din Parlamentul României, așa strâmbă cum e ea.

Criza din Franța este de origine strict politică: faptul ca nu există o majoritate stabilă în Parlament (l’Assemblée Générale) face ca țara să fie guvernată doar datorită inerției instituțiilor.

Francezii nu au cultura compromisului politic între partide ori pe cea a coalițiilor de guvernare. Acolo unde în țări ca Germania sau Belgia compromisul între partide constituie baza guvernării, în Franța, partidele politice sunt într-o continuă și acerbă confruntare. A ceda în cea mai mică măsură asupra unui punct de program (cum ar fi, de exemplu, reforma pensiilor) înseamnă, automat, pierderea electoratului propriu și implicit a scaunului de deputat.

Șefii diverselor partide care formează soclul republican (non-extremiste) au interese personale: fiecare dorește ca partidul său să acceadă la putere în detrimentul celorlalte, deși niciunul nu are majoritatea necesară. Aceleași personaje au interese de imagine, în vederea alegerilor prezidențiale din 2027, în plus față de orgolii legate de rangul în viitorul guvern.

Un exemplu: Bruno Retailleau, ministrul de Interne (demisionar), nu-l vrea la ministerul Apărării pe colegul de partid Bruno Le Maire, pe care nu-l suportă. Vexat că nu a fost informat în prealabil de numirea acestuia, a rupt înțelegerea îndelung negociată de prim-ministrul Sébastien Lecornu, obligându-l pe acesta din urmă să-și prezinte demisia, pentru că a eșuat în formarea unui guvern de coaliție.

Certurile interminabile pe programe de guvernare – „ba nu, că programul nostru e mai bun!” – și incapacitatea de a ceda parțial pentru binele comun țin Franța în impas de atâta vreme.

Cei care-i vor postul lui Macron după viitoarele alegeri, centriști din tabăra președintelui, nu ezită să-i înfingă un cuțit în spate: foștii prim-miniștri macroniști Gabriel Attal și Edouard Philippe, scoși din anonimat și numiți în funcție de Emmanuel Macron, se desolidarizează public de acesta, criticându-l deschis (ceea ce-i poate costa, electoratul francez detestă lipsa de loialitate).

Spre sfârșitul mandatului, toți președinții francezi, fără nicio excepție (nici măcar pentru generalul De Gaulle), se confruntă inevitabil cu o respingere colosală din partea opiniei publice: francezul e greu de mulțumit, niciodată satisfăcut de politicienii săi, întodeauna gata de manifestație.

Așadar, un peisaj politic foarte asemănător celui românesc (orgoliile, sabotarea celorlalți, picioarele pe sub masă), cu diferența ca în România avem totuși o coaliție care guvernează. Cu “aranjamentele”  de rigoare și cu aberația “rotativei guvernamentale” la pachet (concept imposibil, nici măcar imaginabil în democrația franceză).

Extrema dreaptă franceză, cu Marine Le Pen in frunte, și extrema stângă a lui Jean Luc Mélenchon – personaje la fel de detestabile, ambele pro-ruse – speră ca impasul politic să-l oblige pe Emmanuel Macron să demisioneze. Partidul Marinei Le Pen, finanțat oficial de Rusia lui Vladimir Putin vprin intermediul unei bănci rusești, speră să facă un serviciu creditorului de la Moscova eliminând cel mai puternic susținător european al Ucrainei, Emmanuel Macron. Puțin probabil ca acest lucru să se întâmple, în ciuda presiunii infernale a partidelor extremiste, dată fiind personalitatea președintelui francez. În plus, nu există procedură de destituire a unui președinte în exercițiu, nici vreun eveniment care ar justifica demisia acestuia (de exemplu: o boală care l-ar împiedica să-și exercite funcția).

În România, procedura de suspendare a președintelui, deja exersată și aplicată, reprezintă un instrument luat în calcul cu siguranță de extremiștii noștri în slujba Moscovei. Vedem cu ochiul liber că Nicușor Dan se teme de această posibilitate, din ocheadele făcute înspre legionaroizii și integriștii ortodocși de la noi.

Revenind la Franța: nu asistăm la o criză socială, în ciuda manifestațiilor care au avut loc. Numărul manifestanților pare enorm în raport cu ce vedem la protestele în România, însă e nevoie de peste un milion de francezi în stradă pentru a pune presiune pe autorități (de zece ori mai mult decât necesarul în România, număr care nu a fost atins nici măcar de AUR sau de fanaticii georgiști după anularea alegerilor).

Contrar aparențelor, nu asistăm nici la o criză economică, chiar dacă Franța nu are un buget: instituțiile funcționează normal, Constituția franceză prevede că, în lipsa unui buget, cel din anul precedent devine automat bugetul adoptat în anul în curs.

Apartenența la UE și la moneda comună euro este protectoare în caz de criză: Franța beneficiază, ca toate țările UE (ca și România), de reputația vecinilor stabili europeni și a pieței comune europene.

În ciuda unei scăderi a Bursei pariziene după anunțul demisiei premierului Sebastien Lecornu, totul a reintrat în normal. Ne putem aștepta la o nouă scădere în cazul în care criza politică se adâncește, adică dacă partidele politice nu ajung la un compromis, iar președintele Emanuel Macron va dizolva (din nou) Parlamentul.

Disoluția parlamentară e un act riscant și incert: nu se știe ce partide vor vota francezii, cărora li s-a făcut lehamite de politicieni. La precedenta disoluție, partidele centrist-macroniste au fost sancționate de electorat: francezii l-au pedepsit astfel pe președintele francez pentru gestul său, diminuându-i puterea de decizie, în favoarea Parlamentului.

Analizând graficul care urmează – componența Parlamentului francez înainte și după dizolvarea sa –, îți piere cheful de alegeri anticipate în România.

Ceea ce i se reproșează adesea președintelui francez este explozia datoriei externe. Extrema dreaptă și cea stângă îl numesc pe Emmanuel Macron, în mod mincinos, „Monsieur Mille Milliard de dette” („Domnul 1000 miliarde datorie”). În realitate, un calcul economic elementar, cu date statistice oficiale, demonstrează faptul că președintele care a îndatorat cel mai mult Franța a fost Nicolas Sarkozy.

Sarkozy a împrumutat mult, cu dobânzi ridicate. În perioada Macron, în ciuda pandemiei de Covid-19 și a războiului din Ucraina, Franța se împrumută cu dobânzi negative. Curbele datoriei post-Covid sunt chiar descendente.

În perioada Covid, datoria externă a Franței a crescut întrucât francezii au stat acasă doi ani, pe banii statului. Cei care au putut munci în tele-muncă au făcut-o, ceilalți nu. Statul a garantat împrumuturile tuturor întreprinderilor, de la întreprinderi mari, mici și mijlocii la spitale private, restaurante, magazine etc. Toți întreprinzătorii privați au contractat împrumuturi garantate de stat, însă puțini le-au și rambursat: în mare majoritate s-au declarat în faliment, ca să nu le mai plătească. Statul francez e cel care a plătit datoriile acestora la bănci.

Emmanuel Macron a făcut o eroare de apreciere: din dorința de a-și proteja la maximum conaționalii, n-a anticipat comportamentul întreprinzătorului francez lambda. Francezii au uitat deja cât datorează statului și președintelui Macron din perioada pandemiei: binele se uită rapid, răul niciodată. E probabil omenește.

Însă publicul francez, ca urmare a crizei politice actuale, înțelege în sfârșit greutatea economică a datoriei externe, pe care a ignorat-o până acum. E una din puținele consecințe pozitive ale haosului din țară.

Președintele Macron a făcut cu siguranță o eroare politică dizolvând Parlamentul în vara anului trecut (rezultatele alegerilor anticipate o dovedește), rămâne de văzut dacă o va face din nou în zilele următoare. E puțin probabil să procedeze astfel: poate numi un prim-ministru de stânga ori de dreapta (din afara taberei sale) și coabita cu acesta.

Evoluția ultimelor evenimente (după criza nervoasă a lui Bruno Retailleau și circul dreptei) lasă impresia că un prim-ministru de stânga va fi numit rapid, în schimbul înghețării temporare a reformei pensiilor. O reformă macronistă care prevedea creșterea vârstei de pensionare de la 62 la 64 de ani, niciodată digerată de sindicate și de electoratul care votează la stânga.

DE ACEEAȘI AUTOARE:

* Lupta dacilor cu Soros