Într-o zi, stând pe-o bancă în curtea blocului unde locuiam, am auzit o discuţie între trei femei care, uitându-se în direcţia vecinului lor, au început să-l discute.
„Uite ce supărat e! Cred că are probleme acasă!”, a zis una dintre ele.
„Nu, nu cred. Probabil că i-a zgâriat cineva maşina”, a spus alta.
Iar când a încercat şi a treia să spună ceva, omul s-a ridicat şi le-a reproşat: „Da’ nu-s supărat, doamnelor! Ce-aveţi?”.
Mi-am amintit de această întâmplare zilele trecute, când am citit pe reţelele de socializare mai multe comentarii răutăcioase la adresa soţilor Cuciuc, care şi-au pierdut unicul lor copil.
Unii semeni de-ai noştri consideră că durerea acestora nu se prea observă, fiindcă în toate pozele şi videoclipurile lor zâmbesc. Aceşti atotştiutori vor să ne de-a de înţeles că adevărata suferinţă arată altfel, adică plină de bocete şi lacrimi.
Numai că, citind aceste afirmaţii absurde, n-am putut să nu mă gândesc la această categorie de oameni care, iată, par să le ştie pe toate şi le pasă atât de mult de nenorocirea altuia, încât nu pot nici să doarmă, nici să mănânce ori să respire. Indivizi care, dacă plângi, te văd vesel. Dacă eşti trist, ei te văd dansând, interpretând mereu comportamentul tău după bunul lor plac.
Ca ei să fie fericiţi, tu trebuie să te prezinţi întotdeauna posomorât şi cu vaiete. Numai aşa te vor crede că suferi. În caz contrar, îs pregătiţi să te atace, să te sfâşie şi să te arunce în groapa cu lei.
În acest sens, mi-a plăcut o discuţie între doi soţi. Unul dintre ei îl întreabă pe celălalt:
– Măi, cum se face că avem atâta ură între noi, iar vecinii noştri se înţeleg aşa de bine?
La care celălalt îi zice:
– Păi, draga mea, în familia lor e mereu armonie pentru că, după orice neînţelegere, ei îşi cer iertare unul de la celălalt. Dar în casa noastră nu se întâmplă acest lucru şi amândoi avem întotdeauna dreptate.
Prin urmare, această discuţie nu e doar despre aceşti doi soţi, ci şi despre întreaga noastră societate, unde fiecare poartă adevărul lui drept ori chior.
E şi despre lumea aceea care nu ştie să-şi ceară iertare, să nu judece, să nu clevetească, dar care dă impresia tot timpul că-i pasă de durerea cuiva, când, de fapt, n-o interesează nimic.
Iar ca să diminuăm această răutate din noi, nu ne rămâne decât să ne amintim din ce în ce mai des să scoatem mai întâi bârna din ochiul nostru şi apoi paiul din ochiul fratelui. Fiindcă nu se ştie niciodată în care zi şi-n care clipă durerea îţi va bate la uşă şi ţie.
