În locul analizei obișnuite, public aici, acum, la început de nou an, interviul pe care l-am acordat revistei „Limba Română”, publicație de știință și cultură care apare la Chișinău sub auspiciile Academiei Române și e distribuită în toată Basarabia. Este o ediție specială, un adevărat volum, de 274 de pagini.
În dialogul cu și pentru „Limba Română”, am explicat evoluția Republicii Moldova de la sinistra „epocă sovietică” până în prezent, marcând bornele istorice cărora le-am fost contemporan și la zidirea cărora am pus umărul, ca om al Cetății.
Mă obsedează și acum bușteanuL acela cu inscripția CCCP (URSS) care se bălăbănea în apele râului Prut, la inundațiile din 1972…
„Idealul vieții mele a fost și a rămas Reîntregirea României noastre!”
„Limba Română”: Când ai o viață în spate, poți să aduni curaj ca să alegi din tot timpul acesta acele câteva secunde, rupte una de alta, în care te-ai întâlnit cu istoria. Care au fost aceste clipe?
Alecu Reniță: Viața lăsată în urmă de un jurnalist adeseori pare o călătorie fascinantă, prinsă între întâmplări fabuloase și oameni încântători, între maratoane interminabile și bucuria materialului prezentat la timp, între existența cea zilnică și meandrele destinului. Însă istoria, nu mă refer la disciplina propriu-zisă, e cu totul altceva – e acea forță uriașă și invizibilă care mână umanitatea de la începuturi, pe drumuri doar de ea cunoscute, fără să explice împăraților sau muritorilor de rând de ce a lăsat să ardă Biblioteca din Alexandria sau să dispară Imperiul Roman, de ce nu a păstrat România întreagă la 1940 sau de ce nu se îndură de popoarele sfâșiate de războaie și nedreptăți. Istoria ne deschide ochii la trecut, însă tace cu îndărătnicie când e vorba de viitor. Uneori aruncă unele semne misterioase, lăsând oamenii să le descifreze.
Pentru mine, prima întâlnire cu un semn lăsat de istorie pe pământul Basarabiei a fost în vara anului 1972, când am văzut o inundație devastatoare pe râul Prut. Mă aflam în ospeție la un coleg de universitate, băștinaș din Costești. Acolo am dat cu ochii de frontiera sovietică, sminteala cu gardul de sârmă ghimpată. Se vede că furia apelor smulsese mai multe segmente de graniță cu stâlpi cu tot, unii agățați de sălcii și tufișuri. Lângă stânca pe care mă cocoțasem să văd spectacolul naturii, în apa tulbure se bălăbănea un buștean solid, descojit și modelat într-o bornă de hotar, cu cele patru litere mari – „CCCР”. Ce blasfemie își permitea Natura, fără spaimă de a fi încarcerată – să dea jos simbolurile Kremlinului, să sfideze, să nu recunoască frontiera rușilor pe Prut!? Nici țipenie de grănicer să vină, să se arunce în apa învolburată, să salveze onoarea imperiului sovietic. Înainte să cobor de pe stâncă, un val a smuls borna din prinsoare, lăsându-mă să privesc cu uimire și bucurie cum „CCCР”, luată de ape, se ducea la vale, dispărea în vâltoarea Prutului. Imaginea bornei de hotar fictiv, cu inscripția „CCCP”, doborâtă de ape și înghițită de Prut, am luat-o ca pe o întâlnire cu istoria, iar peste 20 de ani, URSS chiar s-a dus pe apa sâmbetei, s-a prăbușit.
Celelalte două întâlniri le consider reale, deși peste ani îmi par tot mai neverosimile – în secția publicistică din redacția săptămânalului „Literatura și Arta”, unde adunasem în anii 1988-1989 aproape o jumătate de milion de semnături în favoarea readucerii acasă a Limbii Române și Alfabetului Latin. Următoarea întrevedere – în Primul Parlament, când am înălțat, la 27 aprilie 1990, Tricolorul peste întreaga Basarabie, iar la 27 august 1991 – votul pentru Declarația de Independență față de Rusia imperială.
„Limba Română”: Ce se întâmplă cu omul atunci când cineva – și aici am în vedere inclusiv un sistem – încearcă să-l schimbe, umblând cu târnăcopul printre idealurile lui și printre convingerile lui?
Alecu Reniță: În Uniunea Sovietică nu existau decât idealuri false, fabricate de ideologi iscusiți, care îți creau iluzia că, în sfârșit, tu, „moldovan ruginit”, eliberat de sub „ocupația moșierilor români”, ai șansa istorică să îmbrățișezi cea mai nobilă și mai înălțătoare cauză, să devii „tânăr constructor al comunismului”, să participi la „făurirea celei mai libere, drepte și prospere societăți din lume”, să ajungi un Prometeu sau Danco pe „șantierele patriei socialiste”. Ce clișee propagandistice, ce limbaj schimonosit și afurisit intra în capul tineretului îmbuibat cu slogane mobilizatoare, cântece pretins patriotice și îndemnuri de a desțeleni stepele Kazahstanului sau de a se aventura la construcția secolului – BAM! Ai trăit acele timpuri de înșelăciune colectivă, la sigur, ții minte când sute de mii de tineri moldoveni au înghițit momeala, și-au părăsit baștina, umplând benevol cu forță de muncă șantierele imense din pustiurile Siberiei. Nicio zdreanță n-a mai rămas din trâmbițatele idealuri, fiindcă totul era ficțiune, ipocrizie, amăgeală.
Am avut norocul să fiu trimis de redacție să fac un serial de reportaje despre „coloniile de moldoveni” împrăștiate pe mii de kilometri de-a lungul magistralei de gazoducte Surgut–Urengoi până la țărmul Oceanului Înghețat de Nord. Ce am văzut acolo nu încape în cuvinte: condiții de trai mizerabile, cămine suprapopulate de conaționali, ploșnițe cu milioanele, păduchi în orice localitate de pe traseu, lipsă de igienă elementară. Ce idealuri puteau avea tinerii moldoveni, în afară de un salariu mai mare decât cel de acasă?
În Siberia am trecut prin ceva similar despre ce mărturisea scriitorul Panait Istrati, care venise la Moscova să elogieze „țara libertății și a oamenilor muncii”, dar, îngrozit de cele văzute, a scris celebra carte „Spovedania unui învins”. Recunosc: am dus de râpă sarcina redacțională, nu am prezentat niciun reportaj, iar când i-am spus redactorului-șef despre realitățile nefardate, a renunțat să-mi ceară materialele planificate.
Dar să-ți răspund la întrebare: am venit la universitate cu o dorință nestăvilită de a intra în lumea cunoștințelor solide și a cărților bune, de a însuși tainele meseriei, gândirea creatoare și arta scrisului. Îmi plăcea profesia aleasă, însă abia vara, când am fost repartizat la stagiul obligatoriu, la redacția raională din Cimișlia, am descoperit ce mă așteaptă în viitor. În fond, mi se cerea să devin o trompetă ideologică, să elogiez înțelepciunea partidului, să închin ode ocupanților, să fardez realitățile și să contribui prin materialele mele la comunizarea și rusificarea RSS Moldovenești. Nu prea găseai loc pentru alte idealuri decât cele oficiale – formarea mărețului popor sovietic și a omului nou, glorificarea URSS-ului, distrugerea treptată a imperialismului american și asigurarea victoriei definitive a comunismului. Frământările m-au chinuit o vreme, pierdusem pofta de a studia „operele geniale ale clasicilor marxism-leninismului”, începusem să-mi dau seama că un șir de obiecte îmi otrăveau mintea, mă îndoctrinau.
Din anul 2, învățam mai mult pentru bursă, reușind să-mi fac timp să caut, să găsesc și să citesc pe ascuns cărți rare, unele interzise, despre Basarabia, despre etnogeneza poporului român, despre originea, istoria și limba moldovenilor. Fără să știu, idealul meu se forma lent din acele cărți „subversive”, din care sorbeam adevărul despre ființa mea națională.
După ce am citit publicistica, opera politică a lui Eminescu, idealul meu – erezie teribilă și sfidătoare la adresa dogmei „eliberatorilor” – a prins contururi clare, a devenit lumina și energia interioară de care duceam lipsă și pe care le căutam, conferind un rost existenței goale de student sovietic. Eminescu m-a ajutat enorm să mă ridic în picioare, să-mi formez viziunea și caracterul, să renunț pentru totdeauna la drogurile ideologice, mi-a deschis ochii să văd esența toxică a Rusiei imperiale etc. Articolele lui Eminescu despre Basarabia mi-au dat setul de argumente de care duceam lipsă, arma cea mai puternică de a rezista la ispitele de a avansa, de a deveni ideolog și colaboraționist al regimului de ocupație. Idealul meu, alimentat din scrierile politice ale lui Eminescu, Iorga, Xenopol, Bogdan P. Hașdeu, avea puterea inepuizabilă a adevărului și încrederea tinerească în dreptate și biruință.
De-a lungul vieții, până la prăbușirea URSS, târnăcopul rusesc m-a lovit barbar, provocându-mi traume adânci, însă nu a reușit niciodată să-mi clintească dragostea față de Basarabia natală și convingerea fermă că, inevitabil, poporul român, de pe ambele maluri ale Prutului, se va reunifica.
„Limba Română”: Cum a fost ora aceea în care ai ieșit, împreună cu alți deputați, în fața mulțimii, pentru a ne regăsi în Libertate? E corect că acolo unde e Libertate vine și sărăcia, îmbrăcată frumos, lipicioasă, drăgăstoasă și demolatoare?
Alecu Reniță: Cele mai înălțătoare clipe le-am trăit în anii de Renaștere și Eliberare Națională. Știam că în afară de „un șirag de pietră rară” se află, „în adâncuri înfundată”, și o altă comoară – sufletul frumos al românilor basarabeni, care arareori apare în văzul lumii. Dincolo de acel fatum păgubos de a te resemna și a trăi „supt vremi” sau a te târî prin viață „cu capul plecat”, găsim în fiecare veac un nucleu de români care, în felul lor, au luptat pentru a păstra duhul sfânt al libertății și unității naționale. Ce altceva urmăreau Ioan Vodă cel Cumplit sau Mihai Viteazul, pașoptiștii sau suita de unioniști în frunte cu Alexandru Ioan Cuza, „Școala Ardeleană” sau „Junimea”, Mihai Eminescu sau Bogdan Petriceicu Hașdeu, „Sfatul Țării” de la Chișinău sau grupul de cărturari din „Congresul General” de la Cernăuți?
Când am descoperit marile personalități basarabene de la începutul secolul XX, scrierile lui Zamfir Arbore și Alexei Mateevici, Ion Pelivan și Pan Halippa, Constantin Stere și Ion Buzdugan, Paul Gore și Ștefan Ciobanu, am trăit durerea și revolta că „eliberatorii” i-au lăsat pe milioane de confrați în beznă, lipsindu-i de dreptul de a cunoaște adevărul, aspirațiile și lupta bunicilor și părinților pentru libertate și unitate românească. Evoc înaintașii și faptele lor însuflețitoare de la început de veac pentru că, atunci când săptămânalul „Literatura și Arta” (redactor-șef Nicolae Dabija) a răscolit mulțimile adormite, lansând campania națională „Limbă-Alfabet”, așteptam cu speranță să reînvie, să renască sufletul frumos al basarabenilor, cum se întâmplase la 1917-1918. Nu am greșit. Oricine studiază onest se poate convinge că procesele de emancipare națională din Basarabia, de la începutul și sfârșitul secolului XX, au similitudini și urmează, în mare măsură, o traiectorie comună. Diferența de bază o reprezintă votul de Unire din 27 martie 1918, care nu a mai avut loc după votul de Independență din 27 august 1991, fiindcă Rusia a anticipat și a declanșat războiul împotriva Republicii Moldova. Dezbaterile, polemicile și confruntările din interiorul Primului Parlament, dar și cele din centrul Chișinăului, orientau mișcarea populară spre scoaterea frontierei artificiale de pe Prut și reîntregirea poporului român. Războiul Rusiei împotriva noastră a stopat procesul firesc de unificare.
Cât privește sărăcia moldovenilor de rând, ea nu este o consecință a Libertății, ci a mentalităților colective rusofile și a colapsului filialelor mari ale complexului militar-industrial din Chișinău, falimentarea economiei unionale planificate, furtul a peste patru miliarde de ruble ale deponenților moldoveni de către băncile de la Moscova și preluarea banditească a 40% din unitățile economice ale Republicii Moldova de către separatiștii de la Tiraspol. Desigur, nu scoatem din ecuație lăcomia ciocoimii și nomenclaturii locale, care a accelerat furturile proprietății de stat, privatizarea sălbatică a bunurilor publice, sabotarea premeditată a creării clasei de mijloc la sate și orașe.
„Limba Română”: Care sunt momentele ratate în istoria noastră peste care ținem arborat drapelul independenței?
Alecu Reniță: Există un lanț lung de momente ratate, însă ar fi necesar să se știe că începutul tuturor ratărilor și înfrângerilor ține strict de planul Rusiei de a păstra Republica Moldova sub talpa ei, iar ca să-i reușească, ea trebuia să declanșeze un război împotriva noastră. Au apărut nu puține studii, cărți, documente despre războiul din 1992, însă, până la 24 februarie 2024, autoritățile moldovenești au creat confuzii grave, au derutat opinia publică, au vorbit cu jumătăți de adevăr mult mai toxice decât narativele propagandistice, iar nu puțini demnitari de prim-rang își permiteau să declare de la cele mai înalte tribune că „războiul civil de la începutul anilor ’90 a fost început din vina Chișinăului” (Igor Dodon, șeful statului); că „separatiștii de la Tiraspol au început războiul împotriva Chișinăului, dar Federația Rusă a intervenit ca să oprească vărsările de sânge” (Aureliu Ciocoi, prim-ministru); că „conflictul armat de pe Nistru din 1992 a fost un război civil” (Nicu Popescu, ministrul Afacerilor Externe și Integrării Europene).
Ca deputat, am îndrăznit să adun din diferite surse informații secrete, să clarific cine a creat și înarmat batalioanele de bandiți, de unde și cum au ajuns tancurile, tunurile, lansatoarele de rachete „Grad”, carele blindate în mâna separatiștilor (a se vedea materialul documentat „Trădătorii dansează cazaciocul pe mormintele eroilor”, revista „NATURA”, februarie 2020). Totul, dar absolut totul, inclusiv uciderea a sute de eroi moldoveni, a făcut parte din planul de agresiune al Rusiei împotriva Republicii Moldova, având ca obiective fragmentarea și distrugerea Mișcării de Renaștere și Eliberare Națională, dizolvarea înainte de termen a Primului Parlament, instalarea la putere a nomenclaturii vechi și stoparea proceselor de apropiere de România.
Practic, prin armistițiul semnat de Mircea Snegur și Boris Elțîn la 21 iulie 1992 se recunoștea capitularea Republicii Moldova, cu condițiile impuse de Moscova. După capitulare, ratările s-au ținut lanț, populația a pierdut treptat încrederea în beneficiile democrației, independenței și libertății. Guvernările instalate la Chișinău din februarie 1994 și până la câștigarea Președinției de către Maia Sandu, în decembrie 2020, s-au aflat la cheremul Moscovei, transformând Moldova într-o marionetă a Rusiei, a mafiei din rețelele KGB/FSB din spațiul post-sovietic.
„Limba Română”: Idealurile, pe cât sunt de mărețe, pe atât sunt de fragile. De câte ori au fost compromise aceste idealuri? Cine sunt cei care au îmbrăcat haina trădării și ce va face istoria cu ei?
Alecu Reniță: Ideile mișcă înainte elitele și popoarele. Idealurile unesc oamenii, îi luminează și le dau puteri să facă fapte nobile, înălțătoare. Ai dreptate că ele sunt fragile, iar conducătorii de mișcări populare le pot compromite sau chiar trăda. E adevărat că mulțimilor deșteptate, când au obiective concrete și reale, e periculos să le stai în cale. Nu spun nimic nou afirmând că idealurile îmbrățișate doar de elite au foarte puține șanse să învingă. Mulți moldoveni au sprijinit lupta pentru „Limbă-Alfabet”, dar manifestau prudență în implicarea și atingerea rapidă a scopului de bază – Unirea cu România. Se cerea multă înțelepciune și clarviziune să promovezi idealul reîntregirii în rândul populației îndoctrinate, să faci față uneltirilor perfide ale serviciilor rusești, să menții unitatea „frontului popular”, penetrat de cârtițele și agenții KGB-ului.
Îmi amintesc bine: după ce am propus să legiferăm zona de frontieră de la Criva până la Giurgiulești într-un Parc natural comun Republica Moldova–România, de mine s-a apropiat vicepreședintele Parlamentului, Victor Pușcaș, care mi-a declarat „frățește”: „Merg cu voi oriunde îmi cereți, dar până la Prut. Ca jurist și politician, îmi dau seama ce urmărești, dar partea ceea de râu – nu trec!”. Iar ca dânsul gândeau 70-75% din deputați. În societate, din cele 4,5 milioane, numărul „pușcașilor” îl depășea cu mult pe cel din Parlament. La fel, se cerea să ținem cont că, la Cotroceni, Ion Iliescu nu dădea semne că ar susține Unirea. Dimpotrivă. Ar fi o naivitate să considerăm că haina trădării fusese îmbrăcată doar de Iurie Roșca și câțiva ciraci din preajma lui.
Încă în vara anului 1990, împreună cu 7-8 deputați, am lansat inițiativa desecretizării arhivelor KGB. Înainte de puciul din 19 august 1991, am aflat că arhivele KGB fusese evacuate de la Chișinău, dar nu și agentura cu miile de cârtițe din instituțiile statului, din Guvern, Parlament, mass-media, din front, interfront și partide. Nici atunci, nici acum, deși au trecut peste trei decenii, nu avem capacități reale, profesioniste să diminuăm sau să eliminăm metastaza serviciilor rusești din corpul politic, instituțional, diplomatic, economic, social, cultural, mass-media și religios al Republicii Moldova. Să lași securitatea cetățenilor și a statului pe seama unor amatori din organizațiile neguvernamentale e tocmai ceea ce promovează din culise Rusia în diferite țări, fiindcă ea ține pe liniile din față, în tranșeele invizibile ale războiului hibrid, cei mai experimentați profesioniști. Fără o cooperare multilaterală, complexă cu serviciile specializate din Ucraina și SUA, Moldova nu se va vindeca de bolile rusești, de propaganda moscovită, nu va ieși din „lumea rusă”, chiar dacă ar deveni parte a spațiului românesc sau european.
„Limba Română”: Ce ne ajută să avem ochii limpezi atunci când revedem timpurile în care am trăit nedreptăți și de ce plângem când ne pune cineva o poză cu satul în care am copilărit?
Alecu Reniță: Viața omului se aseamănă cu un film, care derulează pe durata unui număr exact, dar necunoscut, de ani. Captivant sau banal, frumos sau urât, luminos sau întunecat, filmul e despre tine. Tu ești autorul, regizorul, protagonistul, proprietarul, ție îți aparțin alegerile făcute, drumul parcurs, meseria aleasă. E un dar divin să poți prețui și iubi viața și oamenii în orice condiții. Să te bucuri de minunățiile și splendorile planetei albastre, să auzi simfonia apelor, codrilor și naturii, să întâmpini cu sufletul deschis primăvara, care îți aduce Învierea, să duci cuvântul mângâietor în inimile necăjiților, să intri în casele oamenilor cu gânduri curate, să te știi oricând ajutor și parte din poporul tău. Nedreptățile nu-ți pot acoperi soarele de pe cer, ele nu pot opri pomii să înflorească și să rodească. Este foarte important să nu înmulțești nedreptățile, ci să le scazi. Ar fi nedrept să trecem cu vederea reversul medaliei. Cunosc nu puțini tipi frustrați de propria biografie, care caută țapi ispășitori în altă parte, fără să aibă curajul să privească înăuntrul lor. Ei dau vina pe toți și refuză să-și asume responsabilitatea pentru ceea ce au făcut și fac, pentru ce reprezintă cu adevărat. Ei nu-și pot trăi frumos propria viață și îi disprețuiesc sau urăsc pe cei care pun preț pe fiecare zi trăită întru binele celor din jur.
Mi se plângea un milionar, care mă trăsese de mânecă să-i văd palatul luxos din Chișinău, că, vezi Doamne, dânsul a obosit de distracții și plăceri trecătoare, că anii se duc, iar lui i se pare că viața a trecut pe lângă el fără să-i acorde ce merita. Îmi cerea sfatul. I-am sugerat să-și reînvie copilăria, satul natal, școala, prietenii din clasă sau din mahala. M-a privit suspicios, crezând că-l iau peste picior. Mi s-a plâns că a avut nenorocul să se nască într-un sat de proști și să învețe într-o școală de imbecili. Deși are bani destui, refuză să-i ajute, fiindcă sătenii lui nu sunt recunoscători… ca toți moldovenii.
Cazul e simptomatic, nu singular. Să ajungi să nu te poți bucura de copilăria trăită e o pedeapsă cumplită. Nu exagerez cu nimic spunând că pentru mine copilăria e fărâma de rai întâlnită pe pământ, că părinții întruchipau bunătatea umană, că din geamul casei părintești se deschidea cea mai frumoasă câmpie din lume – câmpia râului Cogâlnic, că Abaclia natală și-a păstrat chipul de icoană ca și întreaga Basarabie din inima mea. Cum să nu ți se umezească ochii, reîntorcându-te pe tărâmul fabulos al copilăriei și la vatra satului, unde ai văzut lumina zilei?
„Limba Română”: Ce se întâmplă cu noi atunci când ni se împlinesc idealurile? Rămânem fără ele?
Alecu Reniță: Idealul vieții mele a fost și a rămas Reîntregirea României noastre! Să dea Domnul reunirea să se înfăptuiască azi-mâine, fiindcă dincolo de dreptatea istorică pe care o așteptăm de foarte mult timp, pălălaia războiului aprins de Rusia în Ucraina se poate extinde în orice clipă și transforma Basarabia în ruine, scrum și mult sânge. În afara „umbrelei” NATO, nicio țară din Europa nu poate singură să reziste în fața monstrului și să-l strivească. Reîntoarcerea acasă a Basarabiei, în România, îi asigură imediat intrarea în Uniunea Europeană și NATO. În 15-20 de ani, traumele vechi, istorice, provocate de Rusia, vor fi vindecate în mare măsură, Basarabia va cunoaște o dezvoltare impresionantă, generațiile tinere se vor contopi firesc, devenind parte organică a poporului român, iar România întreagă va intra în topul celor mai bogate și prospere țări din Europa. Românii de pe ambele maluri ale Prutului își vor recăpăta demnitatea națională lezată, mândria de a reprezenta o țară mirifică și posibilități nelimitate de afirmare în competițiile viitorului. Idealurile împlinite nu dispar, ele doar se transformă sub un alt nimb!
„Limba Română”: Și acum o întrebare parcă dintr-un alt interviu: „Ce are toamna asta, că începe să ne placă? Se întâmplă ceva cu ea sau se întâmplă ceva cu noi?”
Alecu Reniță: Cum să nu ne placă toamna care ne dăruiește atâta poezie, simfonie și culoare? Iar de undeva, din izvoarele veșniciei noastre, din Carpați până la Dunăre, de la Olt până la Nistru, se înalță și răsună vocea divină a lui Tudor Gheorghe: „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă!”
„Limba Română”: Când scriem „Alecu Reniță, …” ce dorești să se scrie după virgulă?
Alecu Reniță: … Un om care se bucură de miracolele Naturii, de lumina din ochii oamenilor, de anotimpurile vieții, de picătura de rouă, un om care iubește sincer neamul românesc, Basarabia natală și se roagă să prindă Ziua înălțătoare a Reîntregirii națiunii române!
