Pe 24 decembrie 1989, la UM 01417 Târgovişte s-au petrecut evenimente care puteau duce la mari vărsări de sânge şi la măcelărirea dictatorilor cu o zi mai devreme. Diversiunile se succedau într-un ritm nebunesc. Colonelul Kemenici a fost la un pas de a declanşa un marş spre Capitală, cu o coloană de tancuri şi cu Ceauşeştii la bord. (Fragment din volumul „Sfârșitul Ceaușeștilor”)
Sub asaltul diversiunilor teroriste, comandantul Garnizoanei Târgovişte a dat semne că scapă situaţia de sub control. Pe 24 decembrie 1989, colonelul Andrei Kemenici s-a comportat ca un militar nesăbuit. Ba a dispărut aproape o oră din punctul de comandă, ba a ordonat plecarea Ceauşeştilor, cu o coloană de tancuri, spre Bucureşti. Şi asta, în condiţiile în care generalul Victor Atanasie Stănculescu îl presa să „recurgă la metodă”, adică să-i lichideze pe dictatori.
În „Jurnalul de luptă“ al UM 01417 a apărut o însemnare care te face să crezi că unitatea lui Kemenici pleca la război. Un ordin de pregătire în cel mai mic amănunt a tehnicii, a muniţiei, dar şi a hranei destinate trupelor.
„Începând cu ora 00.15 s-a executat completarea plinurilor cu combustibil lichid la întreaga tehnică de auto şi tractoare, tancuri şi autotunuri, aflată în dispozitivul de apărare al cazărmii. S-a alimentat cu aproximativ 7,5 tone de carburanţi. De asemenea, a fost ridicată din depozit şi îmbarcată în autocamioane hrana rece pentru o zi de luptă.”
Toată această mobilizare, declanşată printr-un ordin dat de Kemenici, pregătea deplasarea în coloană, cu blindate, către Bucureşti. Înainte de a forma coloana, Kemenici s-a sfătuit cu locotenent-colonelul N. E. Mutu, comandantul unei divizii de tancuri de la Teiş. Coloana trebuia să aibă în componenţă 16 tancuri. Acestea urmau să însoţească cele trei transportoare blindate (TAB-uri) în care se aflau Ceauşeştii, paznicii lor şi ofiţerii de comandă.
***
Locotenent-colonelul N. E. Mutu rememorează acele ore teribile. „În seara zilei de 24 decembrie, latura dinspre nord a unităţii era atacată puternic. Spre tancul în care eram a venit un TAB cu un singur far aprins. Am întors unul dintre tancuri spre interior… Era comandantul obiectivului, colonelul Kemenici. M-a întrebat cam pe câte tancuri pot conta în eventualitatea unui marş rapid în afara zonei, eventual spre Bucureşti. Nu venise un asemenea ordin, dar trebuia să avem o variantă în cazul în care forţe ostile s-ar infiltra în Comandamentul unităţii… Şi pentru situaţia în care nu am mai avut legătura cu Bucureştiul… Ce vom face atunci cu ei?… I-am comunicat că pot ieşi imediat cu 16 tancuri. Am dezbătut o oră. Dacă ar fi căzut cazarma şi noi am fi pierdut legătura cu ministerul, am fi ieşit cu blindatele şi cu prizonierii, într-o zonă anume, unde am fi încercat să organizăm apărarea. Dacă am fi fost atacaţi masiv şi acolo, am fi rezistat cât am fi putut, după care fi i-am împuşcat noi pe Ceauşeşti. Oricum, n-ar fi scăpat.”
***
Care a fost motivul sau pretextul invocat de Kemenici pentru a declanşa marşul spre Bucureşti? Totul a plecat de la un nou telefon de ameninţare.
Iată ce nota în memoriile sale maiorul Ion Mareş: „La 24 decembrie, în jur de 19.00–19.30, după ce am terminat raportul privind acţiunile la care participasem, unul dintre telefoane a sunat strident. În birou eram tot «statul major» al operaţiunii Târgovişte. A răspuns domnul colonel Kemenici. Deodată s-a schimbat la faţă. A închis telefonul şi a rămas puţin pe gânduri, după care a spus: «Ne aşteaptă o nouă noapte grea. Trebuie să facem ceva». Eu l-am întrebat: «Dar ce s-a întâmplat?». S-a uitat lung la mine şi mi-a răspuns: «Vom fi atacaţi cu gaze şi apoi cu desant aerian. Vor fi probabil trei avioane cu personal pregătit să acţioneze în asemenea condiţii». Ne-am cutremurat la aflarea acestei veşti. În birou s-a aşternut o linişte de mormânt. Nu ştiam ce să mai spunem. Era mult prea mult pentru noi. Tot domnul Kemenici face primul o propunere: «Am găsit soluţia! Îi ducem la Bucureşti!». Eu am intervenit: «Bine, dar cum?». Kemenici îmi răspunde: «Simplu. Avem tancuri, transportoare. Facem o coloană, îi suim într-un tanc şi nu ne mai oprim cu ei decât la minister»”.
Iniţiativa lui Kemenici părea o nebunie. Maiorii Ţecu şi Mareş i-au atras atenţia comandantului că este o decizie riscantă.
***
Reacţia colegilor l-a determinat pe Kemenici să se consulte şi cu Bucureştiul înainte de a pune blindatele în mişcare. L-a sunat pe generalul Stănculescu, la Ministerul Apărării, pentru a-i aduce la cunoştinţă planul său.
Maiorul Ion Mareş a fost martor la convorbirea telefonică dintre Kemenici şi Stănculescu. „A pus mâna pe telefon, a format un număr şi a spus: «Domnule general, nu mai rezistăm atacului anunţat. Îi aducem la Bucureşti». În continuare, domnul colonel Kemenici a răspuns numai cu «Am înţeles… am înţeles…». După terminarea convorbirii, a rămas puţin pe gânduri. Apoi ne-a spus: «Am vorbit cu generalul Stănculescu. Mi-a spus că misiunea spre Bucureşti ar fi o catastrofă. Şi aşa, evenimentele erau scăpate de sub control. Mi-a ordonat să aşteptăm noi ordine de la el». Eu l-am întrebat: «Bine, în acest caz ce facem?». Colonelul Kemenici a răspuns: «Luăm măsuri de apărare, dar pregătim şi acţiunea. La nevoie, apelăm la ea». Am intervenit din nou: «În acest caz, cred că eu trebuie să iau legătura cu comandantul şi cu şeful de Stat Major al apărării antiaeriene». Kemenici a continuat: «Sunt de acord. Tu, Ţecule, cu domnul colonel Dinu pregătiţi cealaltă acţiune. Statul Major să reorganizeze dispozitivul de apărare».”
Era numai începutul unei acţiuni fără finalitate. O dezorganizare totală, în urma căreia, dacă militarii ar fi executat ordinele lui Kemenici, se ajungea la măcel.
„Nu faci nicio mişcare fără ordinul meu!”
Și colonelul Kemenici a vorbit sdespre conţinutul discuţiei cu generalul Stănculescu. „După ce i-am raportat lui Stănculescu situaţia şi i-am spus să trimită pe cineva să-i ia de pe capul meu, altfel îi aduc la Bucureşti, a sărit ca ars: «Nu, nu… ar fi o catastrofă… Aici evenimentele sunt scăpate de sub control… Situaţia e neclară şi nesigură. Nu, asta în niciun caz… Mai ţine-i cum poţi pe acolo şi aşteaptă noi ordine de la mine… Voi lua măsuri». I-am răspuns: «Bine, iau măsuri de apărare, dar în paralel organizez şi deplasarea. La nevoie, apelez la ea. Îi duc unde spuneţi, dar aici nu-i mai ţin!». «Nu faci nicio mişcare fără ordinul meu! Voi lua măsuri», mi-a spus în nal Stănculescu.”
Kemenici le-a ordonat subalternilor să redacteze un ordin de marş spre Bucureşti, în timp ce el, Ţecu şi Dinu urmau să conceapă planul de acţiune.
Pentru a înţelege mesajul confuz al lui Stănculescu, trebuie să ţinem cont de ce se întâmpla în acele clipe la Bucureşti, în sediul MApN. Generalul Stănculescu pierduse din putere, fiind nevoit să execute ordinele generalului Nicolae Militaru pe linie militară şi pe cele ale tandemului Ion Iliescu – Silviu Brucan pe linie politică. Acest grup de putere tocmai punea la cale „soluţia finală” pentru soţii Ceauşescu: procesul sumar, condamnarea la moarte şi executarea pe loc.
Iată de ce Stănculescu trăgea de timp în dialogul cu Kemenici: pentru că aştepta decizia grupului Iliescu–Brucan–Militaru! Decizie pe care trebuia s-o ţină secretă până a doua zi.
Dispariţia lui Kemenici
Spre miezul nopţii, Kemenici a dispărut aproape două ore. Locotenentul-major Iulian Stoica avea să declare: „Era noaptea de 24/25 decembrie, în jur de ora 22.00. Mai devreme îmi dăduse ordin să-i execut pe Ceauşeşti. La 22.00, domnul Kemenici plecase. Era prin unitate. Cele două TAB-uri din faţa uşii Comandamentului dispăruseră. Ulterior am aflat că plecaseră să alimenteze. În momentul în care nu a mai văzut TAB- urile, Kemenici a luat-o razna. A fugit în dispozitivul de luptă ca dezertorul. Ajunsese pe undeva prin zona II, prin spatele unităţii. Le-a spus celor de acolo că au venit teroriştii, că a picat Comandamentul, că am pierdut totul. Le-a mai zis că patru TAB- uri au fost luate de terorişti şi că Securitatea ne-a trădat”.
În acele condiţii, ofiţerii care primiseră ordin de îmbarcare pentru Bucureşti au executat misiunea. I-au băgat pe Ceauşeşti într-un TAB şi au aşteptat în jur de două ore.
Manevrele lui Kemenici devin tot mai clare: el a încercat să trimită TAB-ul Ceauşeştilor pe câmp, prin dreptul dispozitivului de apărare, cu intenţia de a-l transforma în blindat care atacă unitatea, pentru a fi nimicit. Militarii au recunoscut însă TAB-ul şi nu au tras în el.
***
Colonelul Kemenici are propria explicaţie pentru această criză. El spune că lipsa TAB-urilor din faţa Comandamentului l-a făcut să-şi piardă minţile.
„Din seara de 22 decembrie, TAB-urile n-au lipsit de la cele două intrări. M-am îngrozit. În acelaşi timp, dinspre gară s-a dezlănţuit foc asupra unităţii. Atunci mi-am zis: «Gata! Asta e trădare!». Şi nu ştiu cum, dar în momentul acela m-am pierdut. Am luat-o la fugă traversând curtea interioară, spre poziţia de tragere, de unul singur, pentru a căuta TAB-urile… Eram singur, zăpăcit… Parcă drogat. Totul se învârtea cu mine. Totul se rotea. Trăiam o halucinaţie parcă. Mă rătăcisem în cazarma pe care o cunoşteam ca-n palmă. Trăiam acolo de 26 de ani şi totuşi nu mă mai orientam, mă pierdusem. Nu mai ţin minte ce era în capul meu. Ţin minte doar fuga, fuga disperată spre cea de-a doua centură a unităţii. Alergam spre oameni, alergam pe întuneric… Ca răspuns la focurile dinspre gară, în Comandament începuse să se tragă. Nu mă puteam întoarce. Gloanţele îmi vâjâiau pe la ureche. Aveam impresia că eu sunt cel vizat, alergam ca un câine hăituit, printre gloanţe… Eu, comandantul unităţii, alergând ca un evadat. În sufletul meu era disperare, spaimă… Lângă o remiză văd un TAB. Era părăsit, fără mecanic conductor. Am găsit în drumul meu un şofer care nu condusese în viaţa lui un TAB. Mă gândeam să mă întorc cu el în Comandament, dar acolo se trăgea, n-aveam sorţi de izbândă, aşa că mi-am continuat drumul, în TAB, spre poziţia de tragere.”
Colonelul Kemenici a ajuns în zona în care se aflau tancurile şi autotunurile venite ca întăriri de la Teiş. A încercat, o dată în plus, să scurteze agonia soţilor Ceauşescu. A urcat într-un tanc din coloană şi i-a cerut ochitorului să lovească TAB-ul din faţă, situat la câţiva metri distanţă. Era transportorul în care se aflau soţii Ceauşescu. Militarii au refuzat să comită însă un asemenea carnaj. Nervos, Kemenici a abandonat coloana şi s-a întors în unitate.
Blindatele pregătite pentru Bucureşti au înnoptat în dispozitivul de luptă al UM 01417. Era ultima noapte a soţilor Ceauşescu.
– Va urma –
–––––––––––––––––
Dacă doriți cărțile lui Grigore Cartianu despre evenimentele din decembrie 1989, le puteți comanda pe E-Mag:
- „Sfârșitul Ceaușeștilor” – https://www.emag.ro/sfarsitul-ceausestilor-grigore-cartianu-adv973-539-244-1/pd/EG9450BBM/
- „Crimele Revoluției” – https://www.emag.ro/crimele-revolutiei-grigore-cartianu-biblioteca-adevarul-544-de-pagini-cr-03/pd/DFNNQ8BBM/
- „Teroriștii printre noi” – https://www.emag.ro/teroristii-printre-noi-grigore-cartianu-528-de-pagini-cr-04/pd/DVP6R8BBM/
- „Cartea Revoluției” – https://www.emag.ro/cartea-revolutiei-biblioteca-adevarul-grigore-cartianu-1008-pagini-cr-01/pd/DGVZV6BBM/
Filmul „Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun” (scenariul Grigore Cartianu, regia Radu Gabrea) poate fi văzut AICI.
––––––––––––––––––
Pentru toate cele 10 cărți ale lui Grigore Cartianu și DVD-ul „Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun”, scrieți-ne pe e-mail la adresa: redactia@ziaristii.com și le veți primi prin poștă sau curier.
