În sediul Miliţiei din Târgovişte, soţii Ceauşescu au fost supuşi primei percheziţii corporale din acea zi şi din ultimii 24 de ani. Aveau asupra lor diverse obiecte, nu însă şi arme. Enervat de un reproş făcut de revoluţionarul Ilie Ştirbescu, dictatorul fugar a ridicat pumnul să-l lovească. Apoi s-a prăbuşit, căscând gura şi scoţând limba. Fragment din volumul “Sfârșitul Ceaușeștilor”.
Fuga soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu se apropie de sfârşit. După 5 ore şi 36 de minute de la decolarea elicopterului prezidenţial de pe clădirea CC al PCR, ei ajung în sediul Miliţiei Judeţene Dâmboviţa. E 22 decembrie 1989, ora 17.45, şi peste Târgovişte s-a lăsat întunericul. Dar pe străzile oraşului, strigătele de victorie anunţă căderea dictaturii.
Pentru Ceauşeşti urmează un nou calvar, de 45 de minute. Cei doi sunt percheziţionaţi şi luaţi la întrebări de un personaj-surpriză: tapiţerul Ilie Ştirbescu, un bărbat care, la 46 de ani, se manifestă ca lider al revoluţionarilor pătrunşi în sediul Miliţiei.
Când s-a hotărât să meargă la Revoluţie, Ilie Ştirbescu era mânat de nemulţumiri profunde. “Pe 22 decembrie eram tare supărat. Vindeam lemne de foc din livada pe care mi-o doborâseră buldozerele în ’89. Avusesem pomi fructiferi – meri, peri, nuci, cireşi – pe 6.000 de metri pătraţi, dar buldozerele trimise de activiştii de partid i-au pus la pământ. În dimineaţa de 22 decembrie eram acasă când a venit «nenea» de la Titu, cu un tractor. Voia să cumpere lemne. Ne-am înţeles. Am mers cu copiii la Valea Voievozii, cam la 5 kilometri de Târgovişte, să-i încărcăm lemnele. Când ne apropiam de sfârşit, «nenea» ăla de la Titu zice: «Am întâlnit vreo 50 de tancuri care se îndreptau spre Bucureşti. Oare ce s-o întâmpla?». Eu îi spun: «Am ascultat la radio, la Vocea Americii, şi e revoltă mare la Timişoara. Se încearcă înăbuşirea ei. E foarte grav». Copiii au tras cu urechea. S-au grăbit să încarce lemnele în tractor. Au zis: «Tată, noi nu mai stăm, îi dăm drumul acasă». Eu a trebuit să mai rămân să închid gospodăria, să dau mâncare la animale. M-am îndreptat pe jos spre casă. În sat, în Valea Voievozii, mă opreşte un cetăţean: «Băi, nenică, vino repede aici, să vezi că Ceauşescu a fugit de pe Comitetul Central, cu un elicopter, într-o direcţie necunoscută!». Am intrat în casa lui, ne-am uitat la televizor şi m-am convins despre ce este vorba. Apoi a început să mi se plângă că n-avea medicamente pentru fata internată în spital. La plecare mi-a oferit şi un pahar de vin.”
La Revoluţie!
“În faţa casei mă aşteptau soţia şi cei patru copii, trei băieţi şi o fată. «Nu veneai mai repede…», mă iau ei. «Gata – zic –, mă îmbrac şi plec în centru, la Palat». Copiii au zis că merg şi ei cu mine. Cel mai mare avea 20 de ani, cel mai mic – 13 ani şi jumătate. Am mers în faţa Palatului Administrativ, unde era Judeţeana de Partid. Acolo am întâlnit mai mulţi cunoscuţi, colegi care intrau, ieşeau. Eu n-am intrat înăuntru, am privit de jos cum aruncau cărţi, tablouri cu Ceauşescu. Cineva a ieşit pe balcon şi ne-a transmis prin portavoce că a primit o informaţie că Ceauşescu a fost văzut în zona Titu, în zona Văcăreşti şi că acum ar putea fi în Târgovişte. Să mergem de urgenţă să ocupăm sediile Securităţii şi Miliţiei Judeţene, Miliţia Municipală şi Primăria. Am plecat cu un grup de tineri, majoritatea tineri, până-n 20 de ani. Erau vreo 400–500 de tineri. Am luat-o pe Bulevardul Castanilor către Inspectoratul Ministerului de Interne.”
Se apropia de 13.30. Televiziunea trecuse de partea poporului de aproape jumătate de oră. Ilie Ştirbescu surprinde momentul la Miliţia din Târgovişte. “Am fost întâmpinaţi pe scări: «Ce-i cu voi aici? Ce căutaţi?» «Îi căutăm pe Nicolae şi pe Elena Ceauşescu, dacă sunt aici. Dacă aveţi reţinuţi sau deţinuţi politici, să le daţi drumul». «Nu-i avem nici pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, nici…» «Să ne convingem!».” Şi au intrat.
“Ne-am organizat la etajul 1, în biroul inspectorului-şef. Acolo aveam televizor şi telefoane. A mai venit un val de revoluţionari, dar oameni mai în vârstă, care au avut câte ceva de împărţit cu cadrele de Miliţie şi de Securitate. Au început să le scape câte o palmă, câte un şut, câte una după ceafă. Le săreau caschetele pe jos. Duduiau pe sălile alea, iar miliţienii şi securiştii fugeau care încotro apucau. Locotenent-colonelul Ştefan Conţ era singurul ofiţer care rămasese acolo. Mai era şi centralistul, nea Mihai, plutonier-adjutant.”
Percheziţia
“La ora 17.45, Ceauşeştii au intrat prin spate şi au urcat la etajul 1. Eu eram singur în biroul inspectorului-şef. Soldatul de la uşă mă anunţă: «Veniţi repede, că în camera de alături au intrat Nicolae şi Elena Ceauşescu şi doi domni pe care nu-i cunosc!». Ies din birou şi mă îndrept spre încăperea indicată de soldat. Bat la uşă, dau «Bună seara». În încăpere se aflau soţii Ceauşescu şi doi miliţieni care nu aveau grade pe umeri, şi le rupseseră. Erau Paise şi Enache. Ceauşescu se plânge că a fost trădat. Zice: «Ştiţi şi dumneavoastră ce se petrece la Timişoara?». «Da, ştiu, tovarăşe preşedinte». Între timp, uşa se deschide, apar căpitanul Boboc, locotenent-colonelul Conţ şi un revoluţionar, Ionescu Mihai. Ne aşezăm în linie în faţa lor. Ei mai trăgeau cu ochiul pe fereastră, se scanda «Jos comuniştii! Jos dictatura! Jos Ceauşescu!». Stăteau amândoi în picioare şi era o masă mare, neagră, care ne despărţea. Eram în biroul comandantului. Conţ pune mâna la gură şi mi se adresează pe la spatele căpitanului Boboc: «Ce ziceţi, să le facem, aşa, o percheziţie?». Eu fac semn că da. Ceauşescu observă. «Cine sunteţi voi, mă, să mă arestaţi pe mine? Sunt preşedintele vostru! Secretarul vostru general. Sunt comandantul vostru! Cine sunteţi voi?». «Mă numesc locotenent-colonel Conţ Ştefan de la Miliţia Judeţeană Dâmboviţa. Dânsul se numeşte…» Dar acela se recomandă: «Căpitan Boboc Ion, de la Unitatea Militară 1378». Conţ continuă: «Dânsul se numeşte Ştirbescu, dânsul Ionescu, sunt reprezentanţii maselor populare». Ceauşescu rămâne surprins, se uită speriat la noi. Eu salt capul peste căpitanul Boboc, că era mai scund, şi zic: «Treceţi la percheziţie!». La Nicolae Ceauşescu se duc Paise şi Conţ. La Elena se duce Enache. Intervine Elena: «Pentru ce să-mi faceţi mie percheziţie? Şi soţului…» «Tovarăşa Ceauşescu, să nu aveţi obiecte dubioase asupra dumneavoastră», i-am zis. «Nu am». «Să ne convingem». Ea deschide o geantă în care avea medicamente – atât pastile, cât şi injectabile. Înăuntru – o altă gentuţă, mai mică, în care avea ruj, oglindă, pieptăne, fard, ce are de obicei o femeie. La percheziţia corporală, făcută sumar, nu i se găseşte absolut nimic. Nu pistol, nu arme, nu bani, nu buletin. N-avea nimic. Lui Ceauşescu îi dă Conţ paltonul jos, din palton scoate o agendă. Din haină mai scoate o agendă, mai verifică el pe la guler, să nu aibă o pastilă d-aia, să se otrăvească. Îmi prezintă a doua agendă. Una era cu scoarţe albastre, una cu scoarţe grena. Dintr-una lipseau două file. Nu se vedea nimic scris în ele. La percheziţie i-am mai scos o batistă, două stilouri, avea un ceas, s-a uitat la el, l-a pus pe masă, i l-am dat înapoi. A mai fost ceva de mărimea unei brichete, sculptată, de culoare maro.”
***
Ilie Ştirbescu îşi continuă mărturia. “Apare maiorul Mareş, de la UM 01378. Intră, dă «Bună seara», i se răspunde. El nu ştia că noi i-am făcut percheziţie. Se adresează, cu gândul să-l liniştească: «Tovarăşe preşedinte, să ştiţi că noi vă asigurăm protecţia». Noi, adică Armata. Ceauşescu, furios: «Dar cine mai eşti şi tu?». Mareş era îmbrăcat în ţinută de război. «Tovarăşe preşedinte, mă numesc maiorul Mareş Ion de la Unitatea 01378 şi am venit să vă asigur protecţie». A luat loc între noi, iar Conţ ne-a zis: «E bine să ne mutăm în camera de alături, că acolo avem un telefon cu fir direct, să putem să luăm legătura cu unitatea militară». Ne mutăm din biroul comandantului Dureci în biroul adjunctului său. Îl poftesc pe Ceauşescu pe un fotoliu, pe Elena pe un fotoliu, eu cu Enache stăm pe o canapea, pe colţul biroului se aşază Paise, la fereastră merge Ionescu. La uşă rămân Conţ, Boboc şi Mareş, cu misiunea să ia legătura cu unitatea militară, să nu mai permită intrarea manifestanţilor în sediu şi să pregătească o maşină pentru escortă. Uşile se blocau pe interior cu nişte fiare. Aveau grilaje.”
A trecut de ora 18.00. Revoluţionarii îi încolţesc pe dictatori, iar miliţienii se pregătesc să-i încredinţeze Armatei.
– Va urma –
–––––––––––––––––
Dacă doriți cărțile lui Grigore Cartianu despre evenimentele din decembrie 1989, le puteți comanda pe E-Mag:
- „Sfârșitul Ceaușeștilor” – https://www.emag.ro/sfarsitul-ceausestilor-grigore-cartianu-adv973-539-244-1/pd/EG9450BBM/
- „Crimele Revoluției” – https://www.emag.ro/crimele-revolutiei-grigore-cartianu-biblioteca-adevarul-544-de-pagini-cr-03/pd/DFNNQ8BBM/
- „Teroriștii printre noi” – https://www.emag.ro/teroristii-printre-noi-grigore-cartianu-528-de-pagini-cr-04/pd/DVP6R8BBM/
- „Cartea Revoluției” – https://www.emag.ro/cartea-revolutiei-biblioteca-adevarul-grigore-cartianu-1008-pagini-cr-01/pd/DGVZV6BBM/
Filmul „Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun” (scenariul Grigore Cartianu, regia Radu Gabrea) poate fi văzut AICI.
––––––––––––––––––
Pentru toate cele 10 cărți ale lui Grigore Cartianu și DVD-ul „Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun”, scrieți-ne pe e-mail la adresa: redactia@ziaristii.com și le veți primi prin poștă sau curier.
