Vlădică şi opincă

Mâna episcopului ajunsă în mâna lui aspră și bătătorită i-a amintit că și el, țăranul, există, contează și e parte a întregului.

Când spui sat mintea fuge spre glodul uliței, wc-ul din fundul curții și crâșma care-și termină stocul de bere la 10 dimineața. Tinerii au plecat, mai întâi la oraș, apoi afară, departe, în țări prospere.

În fața caselor, pe băncuțele de la porți, stă câte un bătrân sprijinit în baston. Sunt singuri și bolnavi, cu bani puțini și drămuiți pentru medicamente și curent. Copiii îi vizitează rar și în grabă, mai mult bifând decât iubind. Dacă au noroc, o dată la patru ani le bate-n ușă câte un primar darnic, blindat de sacoșele umflate cu ulei și făină.

Bolnavi și abandonați, batrânii satelor noastre au puține satisfacții. Pentru mulți credința în Dumnezeu și speranța vieții eterne au rămas singurele bucurii tainice ale unor inimi triste. Preotul satului le trece rar pragul, și atunci mai mult pentru a lua decât a da.

Veți spune, poate, că exagerez, că sunt pesimistul de serviciu într-o lume, dacă nu perfectă, măcar decentă. Și totuși, am trăit în casa bunicilor, la țară, în miros de fân și lemn ars, ascultând poveștile celor de pe băncuțe, în serile lungi ale verii.

La ei și viețile lor m-am gândit când am văzut fotografia de mai sus. M-am umplut de bucurie. Am știut, fără să mi se spună, că bătrânul acela, pentru o clipă, a fost fericit. Mâna episcopului ajunsă în mâna lui aspră și plină de bătături i-a amintit că și el, țăranul, există, contează și e parte a întregului.

Într-o clipă, drumul de la vlădică la opincă s-a topit într-un ocean de umanitate și prietenie. O sută de pensii și un camion cu medicamente de-ar fi primit și tot n-ar fi fost fericire mai mare decât un episcop care-i trece pragul, lui, țăranului.

Am cunoscut, filmat şi văzut mulţi episcopi ortodocşi, români şi greci, în ipostază liturgică, cu soboare de zeci de preoţi şi coruri care cântau sublim.

Totuşi, pentru mine, cea mai frumoasă postură în care poate fi un episcop este în această fotografie. Nici nu vă puteţi închipui ce înseamnă pentru un om de la ţară, ajuns la o sută de ani de viaţă, prezenţa unui episcop în curtea sa, în camera unde i s-au născut copiii şi colţul în care se roagă.

Este ca şi cum Însuşi Dumnezeu a venit să-l vadă şi să dea mâna cu el.

De astfel de fotografii avem nevoie ca de aer.

sursa foto: Facebook/Episcopia Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului