Patriarhia Română îi condamnă definitiv pe Sfinții Închisorilor comuniste la veșnică detenție în arhivele Istoriei

La nici două zile după istorica vizită a Papei Francisc în România, al cărei miez a fost beatificarea celor 7 Episcopi greco-catolici prigoniți și martirizați de regimul comunist, Patriarhia Română a șocat cu un comunicat de presă pe tema canonizării mărturisitorilor creștini ortodocși români din vremurile dictaturii comuniste.

În sinteză, hârtia igienică cu pretenție de comunicat de presă aruncată către mass-media de comunicatorii Patriarhiei Române batjocorește Sfinții Închisorilor comuniste, pentru care milioane de români – preoți, monahi și mireni – manifestă o puternică evlavie de mai bine de două decenii.

În mod indirect, Patriarhia Română enumeră ceea ce, în viziunea strâmbă a liderilor BOR, ar lipsi Sfinților Închisorilor comuniste pentru a fi canonizați de Sindoul BOR. Afirmațiile Patriarhiei Române, pe care le prezentăm în sinteză, sunt niște aberații grave, care neagă cu ticăloșie veridicitatea jertfei în Hristos a Sfinților Închisorilor din gulagul comunismului românesc.

Ce spune Patriarhia Română

„Una dintre condițiile esențiale pentru canonizarea sfinților este ortodoxia neîndoielnică a credinței acestora, păstrată până la moarte (cf. Apocalipsă 2, 10). În acest sens, nu toți cei care au murit în închisori au murit pentru credința ortodoxă. (…) Prin urmare, canonizarea de sfinți nu se face din rațiuni politice sau patriotice, ci din rațiuni ale trăirii şi mărturisirii dreptei credințe atât în timp de pace, cât şi în timp de prigoană.”

„Spre deosebire de eroii şi martirii patrioţi ai unor momente istorice, sfântul reprezintă un model constant și luminos de credință statornică, pocăinţă sinceră şi viaţă sfântă. Prin urmare, procesul de canonizare, ca recunoaştere a sfinţeniei unei persoane, este unul anevoios și îndelungat, întrucât trebuie să se ajungă la dovada certitudinii dreptei credințe și a sfințeniei vieții celui propus spre canonizare, precum și la dovada faptului că evlavia populară față de acesta nu este una superficială şi efemeră, ci una profundă și îndelungată sau perenă, verificată în timp.”

”Proclamarea de noi sfinţi de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române aduce bucurie credincioşilor dacă este o lucrare documentată şi luminată de rugăciune şi smerenie, însă mai urgentă şi mai necesară decât orice canonizare este cultivarea sfinţeniei în viaţa noastră personală, deoarece aceasta ne aduce mântuirea sau fericirea eternă (cf. Evrei 12, 14).” 

„Patriarhul Roșu”, lipit de Sfinții Închisorilor

Alături de aceste „argumente”, care sunt de fapt niște răstălmăciri ale Canoanelor Bisericii, în comunicatul de presă al Patriarhiei Române sunt înșiruite, într-un infect stil comunistoid, câteva activități de „comemorare a persoanelor care, în timpul comunismului, au suferit pentru credință” pe care BOR le desfășoară, precum „comemorarea sau cinstirea prin pomenire la fiecare Sfântă Liturghie, comemorarea Deținuților Politici Anticomuniști, în data de 9 martie a fiecărui an, Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste (14 mai)”.

Din lista de activități înșiruite cu voioșie de pionier nu lipsește măgăria numită „Anul 2017, declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului”. Spunem „măgărie” pentru că este modalitatea cea mai elegantă posibil de a vorbi despre mizerabila alăturare a „Patriarhului Roșu” – autorul moral al distrugerii Bisericii Greco-Catolice de către comuniști și artizanul colaborării dintre BOR și dictatura comunistă – cu Sfinții Mărturisitori din vremurile comuniste.

Aflată evident sub influența unei grozave supărări provocate de gestul istoric și sfânt al Papei Francisc de a beatifica pe cei 7 Episcopi Greco-catolici Martiri prigoniți și asasinați de regimul comunist, Patriarhia Română încearcă prin aberația de comunicat să liniștească spiritele creștinilor ortodocși, revoltați că propria lor Biserică se dovedește incapabilă, după aproape trei decenii de la căderea comunismului, să recunoască sfințenia celor care L-au mărturisit pe Hristos în calea demonului comunist.

Un refuz fără temei canonic

Efectul comunicatului de presă emis de Patriarhia Română va fi unul exact opus celui sperat: va provoca o puternică supărare în rândul credincioșilor, preoților și monahilor BOR. Aceasta pentru că Sfinții Închisorilor comuniste sunt vii atât în cer, în ceata Sfinților lui Dumnezeu, cât și în sufletul și evlavia poporului. Toate condițiile canonice care să permită canonizarea lor sunt întrunite. Acești mărturisitori au primit în Hristos chinurile închisorilor comuniste și au murit mărturisindu-L pe Hristos. La Aiud avem sfinte moaște plăcut mirositoare și făcătoare de minuni. Creștini ortodocși mireni, preoți și monahi se roagă la Sfinții Închisorilor comuniste și primesc binecuvântare, videcare și sprijin duhovnicesc.

Refuzul Sinodului BOR de a-i canoniza pe Sfinții Închisorilor comuniste nu are temei canonic și este doar unul condiționat politic. Să fie această atitudine bizară datorată și faptului că o substanțială parte dintre membrii Sinodului BOR, cu precădere liderii principalelor grupuri de interese din Sinod, au urmat studii de specialitate în străinătate, înainte de 1989, cu aprobarea (sprijinul?) PCR și a Securității comuniste? Dumnezeu știe!

Colaboraționism cu liderii corupți ai PSD

Condusă de un Sinod format din ierarhi care fac dovada, prin acțiunile lor din ultimii ani, că nu sunt liberi în Hristos, ci dimpotrivă, slujesc interese străine credinței creștine, Biserica Ortodoxă Română se afundă într-o criză fără precedent.

Compromiși în agora românească prin colaboraționismul cu liderii corupți ai PSD, pe care i-au slujit electoral în schimbul susținerii financiare și a protecției față de Justiție, incapabili să comunice firesc, omenește, creștinește cu proprii preoți și credincioși, rătăciți în orgolii personale care îi angrenează în lupte meschine pentru scaunul de Patriarh, depășiți de dinamica societății românești contemporane pe care nu o pot înțelege corect, iar unii dintre ei anchetați de DNA pentru fraude imense din fondurile europene, liderii BOR oferă un jalnic spectacol de jonglerie cu Canoanele Bisericii, în încercarea disperată de a-și păstra privilegiile financiare, proprietățile și influența asupra poporului credincios.

Mărturie despre sfințenia lui Valeriu Gafencu

Multe nu mai sunt de spus la o așa ticăloșie, însă un argument se cere a fi adus ca răspuns la aberațiile emise publicității de comunicatorii Patriarhiei Române. Acest argument este o picătură de mărturisire despre jertfa unuia dintre Sfinții Închisorilor comuniste, o mărturisire ca o exorcizare împotriva demonului care ne bântuie Biserica.

„Zilele se scurgeau lin. Valeriu era inundat de o tainică bucurie lăuntrică. Chinul devenise mai blând. Înflorea pe fața lui un zâmbet aducător de lumină. Răspândea în jur un duh de pace adâncă. Mergeam la el cu încredere și nădejde. Sufletele noastre se plecau pe pieptul lui și primeau putere și întărire. În noaptea dinspre 18 februarie am fost într-o stare de trezie, fără frământări, fără neliniști, ci priveghind fără să-mi fi propus acest lucru. Dimineața, când temnicerul a deschis usa, eram deja îmbrăcat. Am plecat liniștit, chemat tainic de Valeriu. Simțeam înlăuntru că ceva se petrece. Pe scări m-a întâmpinat un medic deținut, care mi-a zis:

– Vino, Valeriu, nu mai are puls! Azi se va sfârși!

Nu am fost tulburat, nu m-am alarmat, nu am simțit nici durere și nici spaimă, mi se părea că totul e firesc și am răspuns:

– Știu!

Când am ajuns la ușa camerei 4, Valeriu era tot rezemat de marginea patului, cu capul plecat în piept, cu pleoapele lăsate și zâmbea fericit, deși unde de durere încă îi mai brăzdau fruntea. M-a simțit și a deschis ochii:

– Bine ai venit, a spus el. Azi să stai lângă mine. Se termină alergarea!

– Bine, Valeriu, i-am spus, voi fi aici tot timpul. 

– Să ai grijă să se plinească toate după cuviință. În starea în care mă găsesc, eu pot uita ceva.

De fapt, el n-a uitat nimic, ci m-a purtat și pe mine pe cărările lui. Pe la ora 9 a chemat preotul, s-a spovedit și s-a cuminecat, strălucind de bucurie. Prietenii au venit rând pe rând să-și ia rămas-bun. Până și «reeducații» se îmblânziseră și, impresionați, căutau și ei să-l vadă. Iar temnicerul, care exalta prin răutate, în ziua aceea s-a făcut nevăzut, încât nimic nu a tulburat atmosfera de pace și taină. Valeriu își pierdea puterile din ceas în ceas, dar sufletul îi era tot mai viu și mai tare. De câteva ori a cerut apă, de câteva ori m-a rugat să-l masez pe spatele înconvoiat. A vorbit de mai multe ori și de tot atâtea ori s-a odihnit cu capul plecat în piept.

Câțiva prieteni i-au cântat din melodiile sale. A ascultat și parcă întruchipa el însuși cântecul. Apoi a mulțumit cu recunoștință băieților.

– Să dați slavă lui Dumnezeu toată viața!, le-a spus el.

Unui tânăr de o rară curăție i-a spus:

– Tu ești o floare! Dăruiește tot parfumul sufletului tău Celui ce ți-a dat daruri atât de frumoase!

A venit și un poet, și Valeriu l-a privit cu dragoste:

– Tu ai talent, închină-l lui Hristos! E nevoie de o cultură creștină. Poeții au mari daruri și mari răspunderi. Slăviți-L pe Dumnezeu și toate lucrurile Lui!

Era tot mai epuizat. Gâtul nu putea să mai susțină capul, deci l-am sprijinit eu cu mâna. Am trăit atunci sentimentul că se dezvaluie tainele creației, că tălpile picioarelor aveau sub ele un fel de pânză care mă susținea, iar sufletul a avut sentimentul plinității. Am fost atât de fericit în orele acelea, încât niciodată nu le voi uita. Și în veșnicie nu-mi doresc o stare mai înaltă decât aceea, căci atunci eram plin, deplin fericit. Cred că Hristos era prezent în Valeriu. Numai așa pot explica starea lui de har, cât și uimirea mea și a prietenilor care au participat la acel moment.

Cu ultimele puteri, Valeriu mi-a spus:

– În primul rând, gândul și sufletul meu se închină Domnului. Mulțumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmați, să-L slăviți și să-L slujiți. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveți de purtat o cruce grea și o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla, mă voi ruga pentru voi și voi fi alături de voi. Veți avea multe necazuri. Fiți tari în credință, căci Hristos îi va birui pe toți vrăjmașii. Îndrăzniți și rugați-vă! Păziți neschimbat Adevărul, dar să ocoliți fanatismul! Nebunia credinței este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă și profund umană. Să-i iubiți și să-i slujiți pe oameni! Au nevoie de ajutor, căci dușmani prădalnici caută să-i înșele. Ateismul va fi învins, dar să fiți atenți cu ce va fi înlocuit!

Din când în când se oprea pentru a-și reface puterile.

– Vă mulțumesc din suflet pentru tot ce ați făcut pentru mine. Rog să mă iertați… Să mă ierte orice om față de care am greșit cu ceva… gândesc cu multă dragoste la mama și surioarele mele. Doresc să meargă pe calea Domnului. Vă rog să aveți grijă de ele… Testamentul meu este cuvântul de azi. Creștinătatea trebuie să pună un început nou, mai curat, mai aproape de adevăr… Rog oamenii politici creștini să ia seama la Hristos și să urmeze învățăturile Sale. Ei sunt încărcați cu foarte mari răspunderi…

Trecuse de ora 12. Afară ningea cu fulgi mari, catifelați, care se zbenguiau în văzduh. Bolnavii au servit masa. Valeriu via și se stingea în același timp. Respira greu. Vorbea tot mai rar. Eu eram tot mai profund mișcat.

– Ioane, a zis el, să duceți duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!

A urmat o pauza îndelungată. S-a congestionat puțin la față și apoi a redevenit senin, frumos, fericit. A putut să mai rostească:

– S-a sfârșit!

A ridicat ochii albaștri la cer și am văzut cum se descopereau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumina nepământească, dar real, un fel de realitate desăvârșită, a cărei vedere te face fericit. Plângeam în hohote. Și-a dat sufletul către orele 13, în ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la schit au prins să vestească. Lacrimile mele au încetat.

Valeriu era frumos, mai frumos ca oricând. Am stins lumânarea mică ce fusese aprinsă în ultimele lui minute de viață. Am uitat să spun că în ziua aceea, pe la orele 9, l-a chemat pe preot și s-a cuminecat strălucind de bucurie. L-am îmbrăcat. În gură i-am pus o cruce mică de argint, pe care reușise să o salveze din toate perchezițiile.

– Să mi-o puneți în gură, pentru a fi recunoscut!, spusese el.

A sosit targa. Toți detinuții se aflau în curte, în așteptare. Când am trecut cu el către poartă, ne-am oprit, iar ei s-au descoperit și s-au închinat. L-au luat în primire doi deținuți de drept comun, care aveau misiunea înmormântărilor.

Două zile a fost ținut în curtea mare, sub zăpadă, și a fost îngropat noaptea. O parte din lucrușoarele lui le-a luat temnicerul, dar multe au fost păstrate de prieteni ca amintire. La mormântul lui nu a fost pusă nicio cruce și nici nu i s-a scris numele nicăieri. El a rămas viu și prezent între noi. Mulți l-au visat în zilele următoare. Vestea despre viața lui a străbătut toate temnițele și mulți îl pomenesc cu evlavie. Amin! Ne-a iubit prea mult ca să moară. El doar a plecat.” (F. Strejnicu, Valeriu Gafencu – Comemorare III din volumul „Întoarcerea la Hristos”, de Ioan Ianolide, Editura Christiana, București, 2006)

Alte comentarii de VLADIMIR MUNTEANU:

* Papa Francisc în România – o vizită istorică și o palmă peste obrazul ierarhilor BOR

* Claudiu Manda – un habarnist populist, candidat PSD la europarlamentare (Pamflet)

* PSD izolat în UE, Dragnea părăsit de amicii din Justiție. Începutul sfârșitului pentru dictatura lui Daddy?