Noul apofatism

O nouă „teopolitică” e pe cale a fi ouată în grădina Maicii Domnului, mereu plină de flori. Chiar dacă trandafirii se scutură, în locul lor apar crinii și călinii. Vă spun îndată cum, după o scurtă, „dar” plictisitoare introducere.

E vremea emițătorilor de vorbe. Nu contează deloc semnificatul, nu mai contează corespondența cu realitatea și nici coerența cu ceea ce este cel puțin acceptat a fi realitatea; ei nu mai comunică despre ceva real (palpabil, evident) sau posibil, măcar sub aspect logic, ci emit cuvinte ce simulează raționamentul și dau impresia că se exprimă despre lucruri mai profunde, chiar despre transcendență. În realitate, sunt formulări ce ne trezesc întrebări legitime asupra sănătății mintale și a bunei intenții atât ale emițătorilor, cât și ale receptorilor ce aderă la asemenea constructe.

Sunt de notorietate nonsensurile pe care le emite cel pe care ceaușeștii postceaușiști l-au împins în față pentru a reinstaura „iepoca de aur” în România. E vorba de pedologul care nu știe cum se sădește un pom, de omul antisitem crescut de sistem, de noul Petrache Lupu al epocii TikTok. La ultima epifanie de la acoperita descoperită de la Realitatea Plus, insul a emis niște enormități prin care s-a depășit pe sine. Prostia cu industria calului e caducă, precum și cea cu apă, paie și bătaie pentru industrializatul cal, fiindcă a emanat niște chestii (căci idei nu sunt) de i-a uluit pe adulatori, iar pe acoperitul descoperit Turcescu chiar l-ar fi vindecat, după cum spune însuși afectatul.

Mă opresc, de data asta, la povestea întâlnirii cu Ghiță: i-am cerut ajutorul pentru a mă refuza. Și munții s-au cutremurat. De râs!

Râd, ei, munții, dar pe această schemă a avut doar reușite. A cerut ajutorul financiar al lui Ghiță și nu l-a primit. A mai cerut ajutorul, după cum spune, la alți 7-8 „similari” – și nu l-a primit. A cerut ajutorul lui Frank Timiș, contra aurului României, și nu l-a primit. A cerut votul românilor și nu l-a primit!

Așa se rescrie Biblia: cere și nu ți se va da; bate și nu ți se va deschide; urăște și vei cuceri lumea; spoliind vei dobândi; minciuna vă va face liberi ș.a.m.d.

Întrebat din ce trăiește, a răspuns că pe toți ne ține Dumnezeu. Fleoșc!, ați putea replica într-o grabă necugetată. Dar lucrurile sunt mai adânci: în viață pierzi dacă nu știi să ceri! Vedem, în lumea asta la care avem noi acces, că ne vin facturi, că numai nouă ni se cer bani pentru pâinea noastră cea de toate zilele, în timp ce călinului georgesc îi răsar toate fără așa ceva: vilă la Viena, vilă în țară, mașini și paznici și cohorte de adulatori. De ce? Simplu. O spune chiar noua concepție: pentru că nu știm să cerem. O cădere ontologică sau o proastă educație ne-a făcut să cerem mereu cu gândul că ni se va da. Ne încăpățânăm să credem că cererea este pentru a primi. Greșit! Repetați cu mine: „Cere și nu ți se va da!”. Trebuie să învățăm să cerem pentru a nu ni se da. Căci dacă nu ți se dă, nici factură nu ți se emite. Cum ceri, pac factura! Ei, ce spuneți? Vi se pare un non-sens? Nuuu, e un nou sens!

Vreți o explicitare? Deja sunteți pierduți, pentru că spune noul teolog: „Nu ai ce să înțelegi și nici nu e cazul să înțelegi. Dacă te apuci să înțelegi, intri în minte și s-a terminat”. Eeeeiii?!

Nu căutați explicații, pentru că vă pierdeți timpul degeaba! Cereți doar astfel încât să nu primiți nimic! De fapt, mulți dintre noi au practicat acest cult de o viață întreagă, dar au făcut-o ca proștii, adormiți în conștiință. Nu-i vorba chiar de făptuirea nefăptuirii din „Bhagavad-Gita”, căci „oastea e creștină”. Dar ce contează, în fond? Important este să știm că „suntem ceea ce suntem și nu vom fi altceva decât ceea ce suntem”. Este principiul (creștin ortodox!) al identității, exprimat prin „eu sunt cel ce sunt”. Petru Rareș l-a alterat când a spus că „vom fi ce am fost și mai mult decât atât!”. Cum să strici frumusețe de identitate? Deși, dacă ne uităm la programul cu industria calului, vedem că Călin noul teolog ne-ar duce spre ceea ce n-am fost și nimic mai mult.

În toată această aventură, nimicul joacă un rol crucial, având de-a face cu o teologie apofatică: „Contează ceea ce nu se spune, este important ceea ce nu se vede şi e de-a dreptul fascinant ceea ce nu se scrie”. Cu asta, v-a rupt! Dionisie Pseudo-Areopagitul își rupe cămașa de pe el de invidie și s-a apocat să rescrise despre numele divine.

Râdeți odată cu munții, dar omul nu e singur, pentru că au început să apară cei „treziți în conștiință”, cu care ne tot agasează apofaticul de mai bine de un an. Într-un interviu recent, trezit din somnul decenial, Crin Antonescu a emis: „Nu mai am un interes politic, cum am spus de acum 10 ani. Şi, vă reamintesc, nu am contrazis această decizie candidând la Președinție, pentru că n-am candidat în urma unor demersuri făcute de mine, în urma unei competiții în care am intrat, pur și simplu. Nu am propus eu acest lucru. Mi s-a solicitat şi am acceptat”.

Sublim! Să candidezi fără a fi interesat de aceasta. Acum, spuneți și domniile voastre: ce face un om fără niciun interes politic? Candidează! E în firescul lucrurilor. Candidul candidat al necandidării.

Vi se pare că este la fel precum cel care cere în speranța arzătoare de a fi refuzat? Nuuu. El nu funcționează după dictonul „cere și nu ți se va da!”, ci „nu cere și ți se va da!”. Sau „solicita”, după caz. Negația este dintru început, nu la capătul demersului fără de sfârșit al celui ce mereu se trezește în conștiință. În primul caz, e acția ce aduce negația; în al doilea, negația se camuflează în somn și iscă acția. Odată prada sosită, haț! „N-am niciun interes, dar dacă… de ce nu? Și cum n-am vreun interes, de ce aș avea vreo răspundere?!”

Apare o întrebare de bun-simț: de ce n-o fi refuzat Crin Antonescu solicitarea de a candida? Răspunsul nu este simplu, dar cineva l-a formulat cu toată claritatea: „contează ceea ce nu se spune, este important ceea ce nu se vede şi e de-a dreptul fascinant ceea ce nu se scrie”.

În cazul lui Antonescu, apofatismul s-a încurcat în sine și a produs, în final, același rezultat ca-n cazul lui Georgescu. Sintetizând: „nu cere și ți se va da posibilitatea de a ți se lua!”. Apofatismul nu te duce mereu la Dumnezeu, fiindcă aici, în lumea pe care Crin și Călin o înțeleg mai bine decât noi, funcționăm după logică. Or, în logică, din fals rezultă orice, chiar și lucruri bune pentru vietățile sublunare.

Dezinteresata candidatură a ieșit din propria negativitate odată ce s-a lovit de altă formă a negației, eșecul în alegeri, astfel încât candidul candidat a început să împroaște venin ca și cum candidatura sa l-ar fi interesat. Recurge la aceleași scheme retorice de dinainte de „crinogenie”, uitând că și în deceniul lui Iohannis (pe care el l-a adus să candideze) lumea a evoluat „pas cu pas”. Sigur, el susține că face totul fără vreun interes politic, până când iar va fi trezit de o „solicitare” pe care nu va putea s-o refuze, tot dezinteresat.

Poate că vă întrebați care este cel mai bun candidat: cel care cere ca să nu i se dea, sau cel căruia i se dă fără a cere? E de ales „între văzduh și cer”, o taină cu care cred că nici Dumnezeu nu-și bate capul, așteptând să fie dezlegată la „turul doi ânapoi”, când vom avea iar candidați loviți de apofatism: Călin, Crin, Laurențiu… sau alții.

DE ACELAȘI AUTOR:

* Eșecul epic

* A doua zi după furie

* Statul paralel, mai rău ca un bordel

* Tortulețul Groenlanda

* Doctrina Münchhausen

* Zeloșii lui Zelea

* King Kong

* Valhallii

ALTE EDITORIALE:

GRIGORE CARTIANU: Astăzi scriem istorie: guru a tras un pârț. Suveranist, patriotic, strămoșesc

ADRIAN PAPAHAGI: „Fenomenul Putin”. Hai, Neamțule, că poți!

CRISTIAN GHINEA: PNL s-a comportat ca un partid socialist sub guvernarea Nicu-Marcel. Poate redeveni liberal prin „USR-izare”

CRISTIAN PĂUN: Sabotorii vor să răstoarne bugetul