Acum patru ani, Putin invada Ucraina. Mulți au crezut că nu se va întâmpla: lideri europeni, politicieni români, responsabili ucraineni. Chiar dacă existau rapoarte ale serviciilor secrete, lumea nu le-a luat în serios.
Și astăzi există rapoarte ale acelorași servicii despre planul lui Putin de a destabiliza Uniunea Europeană și de a extinde războiul. Și, din nou, puțini sunt cei care le iau în serios.
În dimineața primei zile de război m-am gândit cum pot ajuta. Am început să sun, să caut informații din Ucraina, să aflu care sunt nevoile urgente. A doua zi am început colectarea pentru organizarea primului transport cu ajutoare: medicamente, alimente, produse de igienă, tratamente pentru spitalul din Cernăuți, pentru copiii care așteptau intervenții chirurgicale urgente.
Am sunat la fiecare companie unde aveam prieteni, pentru sprijin financiar. Am sunat prieteni, întrebându-i dacă mă ajută în a organiza acțiuni de donații. În câteva zile, am transformat biroul și depozitul de la Buzău într-un centru de colectare și sortare pentru ajutoare. Împreună cu Roman Ion Cristian am organizat primul convoi umanitar.
Un convoi organizat împreună cu autoritățile din România (ISU, Jandarmeria și armata de la graniță) și cu cele din Ucraina (guvernatorul regiunii și armata ucraineană).
Pe 4 martie, în a doua săptămână de la începerea războiului, treceam granița cu primul convoi de ajutoare. Îmi va rămâne mereu în memorie ce am văzut:
- mame desculțe sau rănite, cu copii în brațe, așteptând să treacă granița spre România, în timp ce afară era iarnă;
- tineri de 15–18 ani care, în doar câteva zile, deveniseră sprijin pentru centrele logistice ale guvernului, pentru că bărbații erau deja mobilizați;
- copii care plângeau fără oprire după zile întregi de bombardamente;
- medici care căutau disperați tratamente pentru urgențe medicale;
- familii plecate de acasă doar cu un rucsac și un rând de haine.
Brusc, nu mai conta nimic altceva decât viața.
În primele zile am văzut o Românie conștientă de suferința din Ucraina:
- români care au venit să ajute cu ce au putut – de la o conservă adusă la centrul de colectare până la o cutie de aspirină;
- fermieri care au adus alimente din propria producție;
- companii care au donat bani pentru achiziția de medicamente;
- părinți care au adus produse de igienă și lapte praf;
- tineri care s-au oferit voluntari pentru sortarea și ambalarea ajutoarelor;
- bărbați care și-au luat liber și au mers cu noi într-o țară aflată în a doua săptămână de război.
Dar tot atunci am cunoscut și România care avea să se expună din plin în 2024:
- oameni care înjurau și negau existența războiului, agresându-te verbal și întrebând de ce nu duci ajutoarele „la ai noștri”, în România;
- români care lucrau în diverse instituții și așteptau șpagă pentru a nu bloca un convoi;
- politicieni care blocau acțiunile, amenințau cu amenzi, iar ulterior denigrau public inițiativele;
- companii care doreau să profite și încercau să ne vândă anumite produse, de care aveam nevoie, la prețuri duble.
Două episoade trebuie amintite aici.
1. Înainte de a pleca spre graniță, autoritățile din Ucraina ne-au solicitat să marcăm toate mașinile (camioanele și dubele) cu o cruce roșie, pentru siguranța noastră. Nu am folosit însemnul oficial al Crucii Roșii, ci am aplicat o cruce roșie simplă. Politicieni locali au fost atât de deranjați, încât au reclamat acțiunea la Crucea Roșie Buzău, au amenințat cu plângeri penale și ne-au urmărit pe drumul spre vamă, încercând să blocheze primul convoi. Pentru ei nu contau autorizațiile, nu conta ajutorul umanitar – totul era politic. Asta, în condițiile în care și ei strânseseră ajutoare, dar acestea nu erau încă livrate, iar multe ajungeau să fie sustrase și duse acasă, nu în Ucraina.
2. În timpul celui de-al doilea convoi am rămas peste noapte la Siret, la o pensiune. Ajunseserăm târziu în vamă și nu mai puteam trece granița, deoarece după ora 18 intrau în vigoare restricțiile de circulație. În acea noapte, neavând somn, am coborât la recepție. Acolo am întâlnit patru bărbați ucraineni care trăiau în Germania, dar se întorceau pentru a merge pe front. Aveau între 35 și 40 de ani. Familiile lor rămăseseră în Germania, însă ei veneau să-și apere țara. Știau că există șanse mari să fie uciși. Dar dorința lor de libertate era mai puternică decât frica de moarte. Am stat de vorbă până dimineața. Parcă ne cunoșteam de o viață. Nu știu azi nimic despre ei.
Acest război a distrus Ucraina, dar nu și națiunea ucraineană. Doar în ultimele săptămâni, Putin a bombardat trenuri de pasageri, blocuri de locuințe, spitale și infrastructura energetică. Iar mai nou, rețelele rusești pun la cale atentate teroriste în orașele ucrainene. Și totuși, Ucraina rezistă, de patru ani!
Iar noi toți avem datoria de a o sprijini.
Dar avem și datoria de a învăța lecția pe care, acum patru ani, am ignorat-o: Rusia nu va dori niciodată libertate pentru România sau pentru orice alt colț al Europei.
Astăzi, serviciile de informații transmit din nou avertizări despre planul lui Putin de a escalada războiul și în alte țări europene. Și pare că, din nou, ignorăm mesajele.
Le mulțumesc din nou, tuturor celor care au sprijinit aceste acțiuni.
Slava Ukraini!
Pt dvs, domnule Moraru, un sincer, din tot sufletul: BRAVO cu FELICITĂRI.
Cât despre cele două categorii, cu și fără caracter, pot spune cu mâna pe inimă că ele reprezintă însășî lipsa de caracter a politrucului și securistului român: curluntrismul național perpetuu.