Pe măsură ce înaintezi în vârstă, realizezi că lumea asta îți aparține tot mai puțin. Totodată, simți că multe din ea îți aparțin mai mult decât celor veniți mai târziu sau de altundeva în geografia ta tot mai îngustă. O parte din tine se desprinde de locuri și lucruri, alta se atașează și mai tare.
Așa m-am simțit la Sorbona. Majoritatea studenților care mișunau pe acolo nu au trăit tot ce am trăit eu. Nu au conferențiat de mai multe ori în Salle des Actes, nu au predat cursuri în Amphis Chasles, Guizot și chiar în Amphi Richelieu. Nu au supravegheat și notat examene. Nu și-au susținut și probabil nu-și vor susține niciodată teza în Salles Liard sau Descartes.
Și totuși, ei sunt acolo, acum, zilnic. Realitatea mea poate fi mai completă, dar a lor e actuală. Locul e al lor acum; eu sunt doar în trecere.
La fel la École Normale Supérieure (ENS). Ei nu mai știu nimic despre vechiul restaurant, le Pot, unde așteptam încolonați să fim conduși la mese și serviți, iar vinul și apa erau la discreție. Nu mai știu cum era să te scoată cu forța din bibliotecă domnul Boulez (fratele compozitorului, care aud că trăiește încă și e centenar) dacă voiai să rămâi și în pauza de prânz, când biblioteca se închidea. Nu mai știu cine era legendarul director al bibliotecii, savantul editor al lui Tertulian și profesor de paleografie latină, Pierre Petitmengin.
Dar ei sunt acum acolo; eu sunt doar în trecere. De fapt, suntem cu toții, vii și morți, „anciens” și actuali, în marea trecere.
Așa că mă agăț de trecut și mă bucur când descopăr că directorul actual al vechii școli are aceleași amintiri. Ne simțim solidari în virtutea unui trecut care, deși nu s-a intersectat, s-a suprapus parțial.
La fel funcționează solidaritatea între oameni din același oraș, de același neam. Mici, dar nenumărate solidarități memoriale.
Tradiția și identitatea, coeziunea și solidaritatea nu pot fi decretate sau impuse unor comunități. Tradiția mea include și ENS, și Sorbona, la fel ca Facultatea de Litere sau liceul Șincai din Cluj, iar tradiția mea familială include și Valle Giulia sau Sapienza. Dar asta nu mă face mai puțin clujean sau mai puțin român decât pe concitadinii și concetățenii a căror tradiție personală sau familială nu are acele coordonate.
Mă simt oricând mai solidar cu un normalian francez decât cu un securist sau AUR-ist român. Totuși, faptul că, timp de opt ani din viața mea, Sorbona și ENS au fost coordonatele principale ale existenței mele nu mă face parizian și francez, deși cunosc și azi pe nume toate străzile din arondismentul V, și știu exact ce autobuze sau metrouri trebuie să iau ca să ajung oriunde în Paris.
Paradoxul rămâne însă: cu cât lumea asta ne aparține mai mult, mai profund, mai nuanțat, cu atât ne desprindem mai mult de cetatea omului și, dacă nu ne-am rătăcit cu totul, înaintăm spre cetatea unde cetățenia e universală și nu mai există trecut, prezent sau viitor.
Mic eseu de completare. DIn confesiunile unui sorbonist… Nu degeaba pleaca zecile de mii de elevi anual sa studieze „dincolo”, cu profii-eseiști de pe aici invatamantul s-a dus de răpâ