Evenimentul care era anunțat cu emfază de unii și cu îngrijorare de alții s-a dovedit a fi doar o întâlnire de parcurs din conflictul Rusia-Occident. Pentru că războiul din Ucraina este partea văzută a celui dintre Rusia și Occident, așa incoerent și contradictoriu cum este el.
În incompetența și-n narcisismul său, Trump și-a dorit foarte mult întâlnirea cu Putin, cu cel ce l-a ajutat în venirea și-n revenirea la Casa Albă și pe care-l admiră sincer. Acest moment era inevitabil și trebuia să se consume, indiferent de rezultat.
Nu contează acum poziția de umil admirator al lui Putin pe care a afișat-o Trump aplaudându-l, nu contează întinderea covorului roșu pentru aterizarea unui individ cu mâinile pline de sânge, nu contează acum toate gesturile pe care, pe bună dreptate, presa internațională le-a lecturat ca pe gesturi ce umilesc USA. America a intrat pe spirala umilinței încă de la prima venire a lui Trump, iar ceea ce nu s-a realizat atunci se împlinește la a doua venire. Nimic nou sub soare, sub acest aspect. Important este ce urmări va avea această întâlnire, pentru că în joc e un personaj pe care nu te poți baza nici la bine, nici la rău.
Alaska nu-i Yalta, după cum pripit s-a afirmat. Alaska-i alta. Dacă Churchill și Roosvelt reprezentau atunci Occidentul aliat conjunctural cu URSS, reprezentată de Stalin, acum nu mai este vorba de o întâlnire a aliaților, pentru că Putin a declarat deschis că Occidentul îi este dușman, iar Trump nu a reprezentat Occidentul, ci numai pe sine, afișând în mod repetat disprețul față de Europa Occidentală. Dacă vechii aliați de la Yalta au putut împărți atunci lumea, cei doi epigoni s-au întâlnit doar pentru o demontrație de forță. Unuia i-a ieșit, celuilalt îi va ieși… pe nas.
Spre deosebire de antecesorii săi, Trump nu mai vrea influență în Europa, în condițiile în care a decis să reducă prezența Americii în structura de securitate occidentală. El a vrut doar să-și atingă idolul, lucru care i-a reușit chiar dacă prin asta s-a murdărit cu sângele ucrainenilor de pe mâinile lui Putin, și să vadă ce business ar mai putea face pentru a afecta China. Deci, între Trump și înaintașii săi occidentali de la Yalta este o ruptură.
În schimb, Putin se vrea reîncarnarea lui Stalin și vrea să împlinească visul acestuia, de a stăpâni până la Atlantic. Însă el nu a mai atacat dispre Est, ci de peste Ocean. Și-a găsit omul potrivit, pe care l-a ajutat să ajungă la Casa Albă, astfel încât Europa prosperă, liberală și democratică să fie prinsă la mijloc. Și, spre deosebire de înaintașul său, el are bune relații cu China.
Cei doi, criminalul și admiratorul său, s-au întâlnit într-o expunere de sine ce le-a reușit. Putin a repetat încă o dată obsesia sa inacceptabilă, ce înseamnă retragerea NATO din Est și avansarea Rusiei până la fostele granițe ale URSS, ca și cum istoria de trei decenii nu ar exista – nu degeaba și-a pus maimuța să îmbrace tricoul cu CCCP.
Trump s-a prezentat drept un cățel incontinent ce dă din coadă când este luat în seamă. Pe Trump nu-l interesează pacea din Ucraina, ci doar să intre în grațiile satrapului de la Moscova, care a știut asta și s-a jucat cum a vrut.
După cum am văzut cu toții, agenda întâlnirii nu s-a derulat așa cum fusese anunțată. Întâlnirea s-a redus de la 5 la 3 ore, nu s-a obținut armistițiu, nu s-a obținut nicio garanție din partea Rusiei; la conferință, Trump a vorbit doar vreo 3 minute (față de 8, cât a vorbit Putin), iar prânzul s-a răcit în ghețurile Alaskăi. În plus, colac peste papagal, Trump a plecat cu mașina lui Putin.
Cei mai îngăduitori cu penajul capilar al lui Trump se așteptau măcar la un joc de poker, pentru că acesta avea marea carte a sancțiunilor în mâini. Însă nu a fost în stare nici de un barbut. Eu m-am așteptat la o cacealma și încă mai este timp pentru asta, chiar dacă marele papagal a ales să-i arate cărțile lui Putin.
Jumulit de propria vanitate și de impostură, Amazona oratrix l-a chemat pe Zelenski la Washington la o discuție, pentru că, probabil, simte și el nevoia să vorbească cu cineva față de care să se poată purta în largul lui, mitocănește, așa cum a mai făcut-o. Poate că va scoate un alt pachet de cărți, ca să demonstraze că în fața lui Putin a jucat la cacealma. Vom vedea.
Până atunci, vedem doar că această întâlnire i-a servit lui Putin muniție propagandistică pentru cei de acasă. După ce l-a umilit pe Macron, ținându-l la distanță la masa cea lungă, acum l-a umilit pe Amazona oratrix de la Casa Albă la el în colivie (noroc că nu a fost la întâlnire și Melania, căci exista riscul să nu mai coboare din mașina lui Putin). Macron și-a revenit din pumni, devenind după acele experiențe traumatizante unul dintre adversarii redutabili ai lui Putin. Rămâne de văzut dacă împănatul galben va reuși ceva similar, singura condiție fiind aceea de a recunoșate că a încasat-o, că s-a făcut de râsul mapamondului. Numai orgoliul său nemăsurat îl poate scoate din fundătura în care același defect l-a băgat.
Deocamdată, Amazona oratrix a aflat din nou că poziția europenilor rămâne neschimbată și că Rusia nu are drept de veto asupra Ucrainei. A aflat, de asemenea, că nu poate el decide cu borfașul lui preferat asupra lucrurilor căruia nu le aparțin, că nu-i vreun mare strateg, că nu va lua în veci Premiul Nobel pentru pace și că Alaska nu-i Yalta, ci-i alta.
