Un fragment din cartea „Cine a făcut România. Răscrucile noastre”, pe care am publicat-o în 2023.
Am oscilat mereu între petreceri cu lăutari și internat în spital. Acum ar trebui să urmeze cifre despre deficite și datorii, ca să vă conving de asta. Dar zău că refuz să dau și aici cifre. Sunt mândru că USR vorbește despre starea bugetului, a datoriei, despre nevoia de chibzuință.
Nu știu ca vreun alt partid mainstream de după 1989 să facă asta. Și știu că nu există empatie pentru politicieni care se laudă cu normalitatea, dar, credeți‑mă, într‑un spațiu public unde stridența populistă pare avantajată, nu e ușor să te abții de la jocul populist al promisiunilor goale.
Nu e ușor ca, atunci când PSD și PNL sunt în competiție de cine mărește mai mult alocația, tu să nu intri în horă.
Cifrele există în spațiul public și oricum ele se schimbă prea rapid ca să fie relevante într‑o carte. În toamna lui 2022, ne împrumutam la nivel de 1.000 de euro pe secundă, acum ar trebui să mai adăugăm vreo 200 de euro.
Ne aflăm în plină petrecere bugetară cu lăutari. Cheltuielile publice sunt într‑o curbă de expansiune care ar fi dat palpitații, dacă existau când negociam PNRR, dar acum planul e aprobat și curge, Guvernul nu mai e ținut din scurt de nimic.
Și nu e ca și cum folosesc banii pentru a schimba ceva, deși au bani și au o majoritate enormă în Parlament, nu se face nicio reformă, nici măcar dintre cele vânturate când au creat majoritatea asta – nicio regionalizare, nicio reformă administrativă, nicio reformă fiscală, nici vorbă de schimbarea Constituției. Doar creșteri de cheltuieli și de angajați în birocrația centrală și locală.
Nu creștere de salarii la profesori, nu angajarea de asistenți medicali – unde ar fi nevoie de noi cheltuieli –, ci strict în birocrația administrativă, acolo unde e cel mai ușor de plasat clientela de partid.
Scriam asta în cartea mea, „Cine a făcut România. Răscrucile noastre”. Anul era 2023.
Capitolul complet – AICI.
Statul ca un zoo cu animale prost hranite, umilite, pe spatele carora se fac bani. Stat care hranea, cat sa supravietuiasca, niste milioane ce isi formasera precum cainele lui Pavlov reflexul de a vota cu ei atunci cand aud ca “se da”, ca inante de ‘89 cand “se dadeau” (foarte rar) porticale, unt la alimentara.
Un orfelinat din care asistentii fura tot ce pot – si mucii mucosilor, cu programe tv bine ticluite.
Un sarlatan care se imprumuta fara limita din buzunarul nostru, pentru ca banii de acolo sunt imprumutati, care te face din vorbe ca face … rahatul praf, dar face banii tandari pe masini si bordeluri. Si au avut tupeul sa-i faca la buzunare si pe europeni – miliardul din delta.
Cam asta am fost. Si era sa ajungem iar o puscarie ca inainte de ‘89, prinsesera pe dracu’ de picior si isi desavarsau opera.
Toate astea pentru ca noi ne uram unii pe altii sub toata vorbaria despre natiune, neam. Si in unele situatii exista motive: cand un potentat iti incalca drepturile si isi bate joc de tine, iti strica linistea si viata, sanatatea, poti sa-l iubesti sau macar sa-ti fie indiferent? Cand respectivul are in spate chiar statul, prin institutiile sale, care il protejeaza, nu te apuca sila, ura fata de “ceallalta parte”?
Si citind articolul excelent scris despre polonezi, constat ca nu suntem singuri – habar nu aveam ce harababura a fost si in Polonia – si probabil ca si ungurii, slovacii si altii de prin partile astea sunt macinati de ura celor ce “dau” fata de cei ce “asteapta”, si reciproca este valabila.
Si toate astea decurg dintr-o profunda lipsa de morala. Niste natiuni profund religioase, ortodox sau catolic – nu conteaza, dar numeros amorale. Biserici consttuite fara autorizatii!! Cand esti Regula, cum de incalci regulile?!
Animalul care fura si supravietuieste – de la omul de rand la academician si la socialist sub blana de liberal – are o reprezentare numeroasa prin partile astea.
Rahat de socialism de doi lei, si aia imprumutati!
Dar exista in ”zoo” si „animale” evoluate, alta specie, nu cele de prada sau victimele lor. Ele inteleg exact ce se intampla, cine si ce provoaca fenomenul pe care il detesta, il descriu perfect, il critica sclipitor … si se opresc aici.
Nimeni nu a fost si nu este capabil sa-l opreasca.
Au reusit cate ceva, cel putin sunt pe calea buna. Au fost personalitati cunoscute publicului, de calitate si ei si publicul, care au vorbit public, un efort zilnic, in campania electorala, si asta este un exemplu, iata ca ei sunt prezenti in viata publicului larg si dupa castigarea alegerior de catre Nicusor Dan.
Daca va referiti la temerea, de dimensiune biblica, a prabusirii lumii sub trecerea inevitabila a timpului si, in consecinta, a dezordinii generate, sau, in varianta biblica, a apocalipsei anuntate, asta este altceva.
Altceva si totusi similar. Ma gandeam deunazi la povestea haiducilor moderni, si crestini, si mercenari, ce se vor un soi de templieri cu mitraliera ce vor sa dea o lovitura de stat ca intr-un stat african dezorientat. Si ma gandeam la amestecul asta vizibil si prin alte parti de lume, poate sub alte forme, mult mai subtil puse in miscare – Care sa fie mobilul? Spiritul de distrugere si de autodidtrugere? Apocalipsa este cea mai “apetisanta” parte din Biblie. Infernul lui Dante este mult mai cunoscut decat Paradisul.
Cred mai peste tot prin lume se inghesuie cei ce vor sa puna apocalipsa in practica, de la “maestri ai confuziei” – maestri manipularii – la marunti fanatici. De ce sa-ti pierzi timpul cu inamicul interior cand poti da foc lumii intregi? Se pare ca exista tari intregi ce cred in aceasta misiune, sa participi la acest masterpiece te face chiar putin divin. Vremurile de asa zisa pace, o plictiseala. Happy end ul, o banalitate. Oare ce audienta si ce stari ar trezi in public un film de Hollywood in care sfarsitul nu este Ziua Independentei, ci la finalul filmului, o alta fiinta, venita din spatiu, se instaleaza pe Terra? Cum ne-am simti?