Ruina credinței strămoșești (I): rădăcinile istorice recente ale ereziei naționalist-filetiste din BOR

Într-un articol publicat zilele trecute în Libertatea, reputatul diplomat și gânditor conservator Teodor Baconschi expune câteva așteptări pe care miezul încă sănătos al comunității creștin-ortodoxe românești le are de la Sinodul BOR.

În sinteză, ierarhii Bisericii noastre naționale sunt chemați să păstreze o neutralitate politică reală a BOR, însă „numai după ce va fi găzduită – la următoarele reuniuni ale Sfântului Sinod – o dezbatere sinceră și transparentă despre felul în care Biserica Ortodoxă Română are datoria de a sprijini democrația și de a condamna fără echivoc filetismul și extremismul izolaționist”.

Delicatețea sufletească, asumarea sinceră și discretă a valorilor creștinismului ortodox, cu care a fost binecuvântat, îl determină pe Teodor Baconschi să rămână politicos, elegant și subtil în exprimare. Asta, într-un context în care, din păcate, este necesar ca adevărul să fie strigat la răscruce de drumuri și de la loc înalt, cu severitate, poate chiar cu brutalitate și cu insistență pe dreptatea lui Dumnezeu și mai puțin prin apel la mila Lui.

Situația este limpede pentru orice creștin – mirean, diacon, preot, episcop, monah sau monahie – cu mintea netulburată de aberațiile filetiste, naționaliste și păgâne deversate în sufletul națiunii române în acești ani: Biserica Ortodoxă Română se confruntă cu cea mai mare criză duhovnicească și pastorală din prima sută de ani de existență!

Patriarhii BOR – obsedați de „simfonia bizantină” și posesori ai unui pervertit „simț al Istoriei”

Rădăcinile crizei de astăzi în care se prăbușește BOR se regăsesc în istoria recentă a acestei instituții divino-umane și sunt evidențiate de comportamentul public al patriarhilor pe care BOR i-a avut până în prezent.

Istoria oficială a BOR – predată prin seminariile și facultățile de Teologie, povestită solemn pe la seminarii și conferințe preoțești – declamă despre o Biserică strămoșească zugrăvită în definiția eminesciană de „maică spirituală a neamului românesc” și aflată mereu într-o deplină „simfonie bizantină” cu formele de organizare statală ale neamului românesc.

Din acest amestec de jumătăți de adevăr și mistificări pioase, ierarhia BOR, în frunte cu Patriarhii, în cei 100 de ani de existență a Patriarhiei Române, și-a luat false argumente pentru glorificarea prezenței BOR în Istoria Românilor. Imaginea de „entitate aproape perfectă” pe care ierarhii au construit-o despre prezența Bisericii Ortodoxe în Istoria Românilor este promovată prin ignorarea unor realitățile istorice care acum, printr-o simplă cercetare făcută cu un soft de căutare pe internet, sunt accesibile oricui.

Adevăruri care spulberă mitul că BOR ar fi fost „maica spirituală a neamului românesc”, ca de exemplu:

• în bisericile ortodoxe din teritoriile locuite de români, vreme de sute și sute de ani, slujbele religioase au fost oficiate în limba slavonă;
• limba română începe să fie folosită în Biserică abia din secolul al XVII-lea, în Ardeal și urmare a luptei de emancipare națională a preoților și ierarhilor greco-catolici;
• alfabetul latin este folosit pe scară largă în Biserică abia din secolul XIX, după reformele lui Alexandru Ioan Cuza;
• numeroși ierarhi și preoți, unii proclamați ulterior ca Sfinți, au fost implicați în susținerea aberației naționaliste în forme de extremism politic și au slujit cu abnegație și fără cea mai mică tresărire de conștință absolut toate dictaturile (regală, legionară, fascistă, comunistă) care au pervertit România în vremurile întunecate ale secolului XX.

Totuși, pervertirea adevărului istoric nu ar fi o prea mare problemă, dacă această mizerie nu ar fi fost transformată de conducerea BOR în material din care au fost confecționate acele poziționări teologice și pastorale, politicile publice, am putea spune, greșite și uneori chiar eretice ale BOR în acest secol de existență ca Patriarhie, cu efectele nefaste cunoscute.

Din această perspectivă se poate spune că Patriarhii BOR, arhetipali pentru orice demers de explicare a cauzelor crizei actuale, au avut un simț al Istoriei de farisei, pervertit după chipul pervertirii adevărului istoric în discursul oficial al BOR.

Patriarhul Miron Cristea – ierarhul prim-ministru și militantul antisemit

Miron Cristea (1868-1939), primul Patriarh al BOR, a acceptat să fie prim-ministru în guvernul marionetă instalat de Carol al II-lea la începutul Dictaturii Regale. În această funcție, nu numai că a girat abuzurile dictaturii Regelui Carol al II-lea, dar a fost și un entuziast continuator al politicii antisemite a guvernului anterior, condus de Octavian Goga.

Patriarhul-prim-ministru Miron Cristea s-a implicat personal în implementarea Decretului nr. 169 privind revizuirea cetățeniei (21 ianuarie 1938), prin care evreii din România erau obligați să-și dovedească cu acte dreptul la cetățenie. În temeiul decretului, 225.222 de evrei (36,50% din numărul total) și-au pierdut cetățenia.

În septembrie 1937, Miron Cristea face o declarație antisemită clară, tranșantă, în cadrul unui interviu acordat ziarului „Curentul”, declarație preluată de presa vremii: „Evreii au provocat o epidemie de corupție și tulburări sociale. Ei monopolizează presa, care, cu ajutorul ajutorului străin, jupuie definitiv toate comorile spirituale ale românilor. Îți vine să plângi de milă pentru buna națiune românească, căreia i-a fost suptă măduva din oase de către evrei. A ne apăra este o datorie națională și patriotică, nu antisemitism. Lipsa de măsuri pentru a scăpa de această ciumă ar indica faptul că suntem niște lași leneși care
ne lăsăm duși de vii în mormânt. De ce ar trebui evreii să se bucure de privilegiul de a trăi ca niște paraziți pe spatele noastre? De ce nu ar trebui să scăpăm de acești paraziți care sug sânge creștin românesc? Este logic și sfânt să reacționăm împotriva lor”.

Conform Raportului Final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, „Patriarhul Miron Cristea nu a luat niciodată atitudine împotriva antisemitismului. Dimpotrivă, el i-a demonizat pe evrei și s-a pronunțat pentru îndepărtarea lor din România”.

Patriarhul Nicodim Munteanu – adept convins al „simfoniei bizantine”, antilegionar, anticomunist, dar și martor tăcut la crimele antisemite

În discursul de învestire, rostit la 5 iulie 1939, în Sala Tronului, patriarhul Nicodim Munteanu (1864-1948) insistă să clarifice în fața Regelui Carol al II-lea relația dintre BOR și statul român, confiscat de Dictatura Regală:

„Sire, viaţa politică şi viaţa religioasă a poporului român sunt contopite. Biserica naţională românească şi voevodatul său statul sunt legate indisolubil, pentru că fiii credincioşi ai Bisericii sunt cetăţenii Statului, iar cetăţenii Statului sunt în acelaşi timp, fiii credincioşi ai Bisericii. Cârmuitorul politic al Statului e primul fiu al Bisericii naţionale şi cel mai mare ocrotitor al Ei; Iar Ierarhul Bisericii naţionale e primul cetăţean al Statului după cârmuitorul lui politic, şi primul sfetnic al acestui din urmă. Deci despre o întâietate a Bisericii de Stat şi a Statului de Biserică nu poate fi vorba. Ele trebuie să se sprijinească reciproc”.

Altfel spus, Patriarhul Nicodim visa la o împărțire a puterii asupra națiunii române, la un „triumvirat” Rege-Stat-Biserică, un ideal iluzoriu și cu evident iz de filetism care a bântuit și încă bântuie mintea multora dintre ierarhii BOR.

Totuși, această convingere intimă că „simfonia bizantină” între Stat și Biserică este realizabilă și că reprezintă singurul model de relaționare dintre cele două entități nu l-a împiedicat pe Patriarhul Nicodim să se împotrivească cu abilitate și curaj atât statului național-legionar (și pretențiilor ridicate de legionari de a „reforma” Biserica după chipul Mișcării Legionare), cât mai ales instaurării dictaturii comuniste.

Patriarhul Nicodim Munteanu a fost confruntat cu presiuni enorme făcute de conducerea comunistă a României cu scopul de a subordona BOR față de Patriarhia Moscovei, intrument de propagandă al dictatorului Stalin.

Despre această pervertire a Patriarhiei Moscovei în instrument de propagandă al statului rus (sovietic, la acel moment), regretatul Corneliu Coposu povestește o întâmplare pe care a aflat-o chiar de la Patriarhul Nicodim: „În momentul ăla (după finalul ședinței comune de lucru a delegațiilor celor două Patriarhii – n. red.), Patriarhul i-a văzut pe mitropoliţii ruși care participaseră la dispută demachiindu-se, scoţându-şi bărbile şi mustăţile. A fost atât de şocat Preasfinţitul Nicodim Munteanu, încât i-a spus domnului Maniu (Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc – n. red.): «Domnule preşedinte, mulţumesc lui Dumnezeu că nu m-a lovit damblaua!». Am rămas îngheţat când am văzut că discutasem, două zile, probleme de dogmatică, de apologetică, cu nişte agenţi care, după ce şi-au terminat misiunea, s-au demachiat şi s-au dus în treaba lor”.

Faptul că Nicodim Munteanu s-a opus legionarilor – iritat nu de antisemitismul și filetismul lor, ci de tupeul acestora de a solicita și a impune o „reformă legionară” în organizarea și funcționarea Bisericii – și comuniștilor, care au încercat să-l subordoneze Moscovei, nu este însă un argument suficient pentru a spune că Nicodim ar fi fost un patriarh exemplar.

Patriarhul Nicodim a fost un antisemit și implicit, ca mulți preoți și ierarhi de atunci și de astăzi, un adept al teoriilor conspiraționiste care bălmăjesc despre „Oculta iudeo-masonică”. Nicodim părea urmărit – notează istoricul Ion Popa – de două obsesii: ura față de bolșevici și convingerea că evreii sunt principalii creatori și promotori ai bolșevismului.

Aceste convingeri l-au determinat pe Patriarhul Nicodim să susțină dincolo de interesul național (recuperarea Basarabiei) războiul declanșat de România, în alianță cu Germania nazistă, împotriva URSS, să nu protesteze față de genocidul comis de Armata Română, la ordinul Mareșalului Ion Antonescu, la Odesa, în 22-24 octombrie 1941. Atunci, militarii români au asasinat aproximativ 34.000 de evrei și au trimis alți 45.000 de evrei în lagărul de concentrare de la Bogdanovca, unde au fost exterminați în următoarele două luni.

icodim Munteanu a acceptat tacit măsurile antisemite sângeroase implementate de Mareșalul Antonescu în Basarabia și Transnistria.

Discursul oficial al Patriarhului Nicodim în perioada războiului poartă amprenta celor două obsesii ale sale. Într-una dintre Pastoralele sale, în aprilie 1942, vorbind despre încercările Rusiei sovietice de a plasa agenți de influență în România, Patriarhul Nicodim declara: „În timp ce stătea lângă noi, dragonul bolșevic a răspândit otravă asupra noastră din din afara țării. Și înăuntru a găsit suflete nenorocite care i-au devenit mercenari. Să dăm slavă lui Dumnezeu că acești soldați ai Satanei (comuniștii și agenții sovietici din România – n. red.) s-au găsit mai ales printre fiii străinilor (evreii – n. red.), cei care au chemat asupra lor și a copiilor lor blestemul, deoarece L-au atârnat pe Cruce pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul sufletelor noastre”.

Deși unii istorici și teologi au fost seduși de imaginea lui de luptător împotriva instaurării dictaturii comuniste în România și de ultim ierarh loial Regelui Mihai I al României, trebuie spus că Patriarhul Nicodim Munteanu nu se poziționează prea departe de arhetipul ierarhului ortodox român din prima sută de ani a Patriarhiei Române: colaboraționist cu regimul politic din epocă în speranța că va putea să-l subordoneze intereselor sale, iubitor de putere lumească, antisemit mai mult sau mai puțin asumat, naționalist-filetist, mereu fariseu în relațiile cu ceilalți ierarhi, cu clerul din subordine și cu mirenii pe care-i păstorește…

„Patriarhul Roșu” Justinian Marina – un popă parvenit îmbrăcat de comuniști în straie de Patriarh

Aparatul de propagandă al BOR – trustul media Trinitas, ziarul Lumina, puzderia de publicații eparhiale și teologice etc. – a depus un efort imens pentru a spăla în fața credincioșilor și clerului imaginea lui Justinian Marina (1901-1977), o slugă de sinistră obediență a dictaturii comuniste.

Nu vom insista să reafirmăm aici lunga listă a argumentelor în favoarea tezei că Justinian Marina a fost un fariseu controlat de comuniști care a făcut mult rău Bisericii Ortodoxe Române și națiunii române. Reamintim doar că Patriarhul Roșu a fost complice la lichidarea Bisericii Greco-Catolice, la arestarea și asasinarea liderilor acestei Biserici românești (Cei 7 Sfinți Episcopi Greco-Catolici Români beatificați de Papa Francisc la Blaj, pe 2 iunie 2019), a permis subordonarea BOR față de dictatura comunistă, transformând Biserica în instrument de propagandă și control al statului comunist.

Justinian Marina nu a protestat niciodată în mod real împotriva abuzurilor înfiorătoare comise de dictatura comunistă asupra românilor (majoritari creștini ortodocși), cu precădere asupra preoților și țăranilor care se împotriveau colectivizării și stalinizării țării și asupra studenților care protestau împotriva dispariției drepturilor și libertăților civice.

În plus, Justinian Marina a profitat din plin de faptul că-l adăpostise în casa parohială pe ilegalistul comunist Gheorghe Gheorghiu Dej (viitorul dictator), în perioada „guvernării burgheze”, atunci când acesta evadase din închisoarea unde era deținut pentru activitate comunistă, solicitându-i acestuia, după venirea la putere a comuniștilor, să-l promoveze pe scara ierarhică a BOR. Promovarea s-a realizat prin alegerea lui Justinian Marina ca Patriarh al BOR.

Justinian Marina a fost primul patriarh al BOR care nu a avut o viață monahală corespunzătoare, acesta petrecând în mânăstire, în haine de monah, abia câteva luni înainte să fie ales ca arhiereu-vicar și ulterior ca Mitropolit al Moldovei. Această practică a simulării vieții monahale o vom întâlni ulterior la mulți membri ai Sinodului BOR, mai ales la cei care au fost aleși ierarhi după Decembrie 1989.

Pentru a înțelege mizeria morală în care a zăcut Justinian Marina și în care a prăbușit Biserica pe care o păstorea, vă oferim spre lectură un fragment din Pastorala scrisă de acesta în calitate de Arhiepiscop al laşilor şi Mitropolit al Moldovei, preşedinte al Sf. Sinod şi locţiitor de Patriarh al României, în martie 1948. O adevărată odă ridicată întru gloria dictaturii comuniste care-l alungase pe MS Regele Mihai I, dizolvase Monarhia Constituțională și instaurase dictatura prin proclamarea Republicii Populare Române.

„Iubit Cler și Popor,

Precum ştiţi, în urma actului de la 30 Decemvrie 1947, poporul român a dobândit libertatea să-şi clădească noua formă de Stat Republica Populară Română şi să statornicească astfel regimul democratic: calea unor neaşteptate şi măreţe înfăptuiri. Pentru întemeierea Republicii, întărirea stăpânirii democratice şi înfăptuirile de viitor, Frontul forţelor populare ale ţării se înfăţişează înaintea poporului pentru a căpăta puteri noui şi pentru a aşeza la cârma Statului piatra de temelie a vieţii obşteşti: Constituţia Republicei Populare Române.

(…) Biserica Ortodoxă Română constată că în nouă Constituţie s’au înscris principii care garantează libera practicare a religiozităţii. Astfel principiul că întreaga putere de Stat vine dela Popor şi aparţine poporului, este în concordanţă cu poruncile Evangheliei: „Supuneţi-vă unul altuia şi aşa veţi plini legea lui Hristos”. Alte principii privesc bunuri materiale şi mai ales spirituale pentru care dintotdeauna Biserica creştină a luptat ca să le aducă în câmpul împlinirii. Respectarea şi apărarea proprietăţii particulare, înscrise în noua Constituţie, încurajează năzuinţa omului către muncă, propăşire şi îndeosebi către întemeierea familiei, instituţie sfântă pentru Biserică şi socotită între tainele ei. Tot aşa deaproape şi de inima Bisericii este şi proprietatea obştească, acele bunuri comune ale poporului ca subsol, apele, Poşta, Telegraful, Telefonul şi Radioul, despre care vorbeşte proectul de constituţie. O găsim în practica vechilor creştini şi arătată în Faptele Apostolilor.

(…) Fiecare om trebuie să muncească. Munca asigură viaţa, iar când munca este apărată, când ea nu este furată prin silnicie sau vicleşug poporul întreg prosperă şi fiecare om este mulţumit şi fericit. Munca este pusă la temelia proectului noii Constituţii, după cum ea este principiul cel mai înalt al moralei creştine.

(…) Statul va purta apoi grija sănătăţii publice şi va asigura ocrotirea acelora care nu pot munci din cauze străine de voinţa lor,  de acord cu duhul filantropiei, creştine. (…) Sunt asigurate libertăţile individuale şi obşteşti, capacitatea spirituală şi cea materială a omului, convieţuirea paşnică, înfrăţirea şi unirea naţionalităţilor din Ţară, de care vorbeşte Apostolul Pavel prin cuvintele: «Nu mai este Iudeu, nici Elin nu mai e’ste rob sau slobod, nu mai este parte bărbătească nici parte femeiască, pentru că în Isus Hristos voi toţi una sunteți».

La fel şi cu îndreptăţirea în faţa Justiţiei. Prin instanţele populare de judecată, prin instituirea asesorilor populari şi prin egalitatea deplină în faţa legilor, noua Constituţie asigură cu adevărat o bună împărţire a dreptăţii. Acest lucru e lucru sfânt şi dumnezeesc.

Dar bunul spiritual cel mai înalt este libertatea conştiinţei, libertatea religioasă. Ea este garantată de Stat prin noua Constituţie. Prin aceasta se asigură Bisericii Ortodoxe Române exerciţiul ei nestingherit şi îi dă siguranţa încetării oricărui fel de favoritism, înlătură încercările confesionale şi sectare, prozelitismul şi privilegiile materiale sau morale de care s’a bucurat în trecut conducerea unui anumit cult care nu este aşa de aproape de popor ca noi. Acest lucru a fost posibil numai pentru că această conducere avea sprijinul unor factori conducători, astăzi excluşi dela exerciţiul puterii publice.

Voi, cinstiţilor clerici de toate treptele, lămuriţi poporul drept credincios asupra cuprinsului ziditor al Constituţiei, îndemnându-l la sprijin şi la o dreaptă alegere a trimişilor săi în adunarea legiuitoare a ţării! Poporul prin Frontul Democraţiei Populare (F.D.P.) îşi aşează azi temelii noui de viaţă. Fiţi alături de popor!”.

După aproximativ două luni de la publicarea acestei grețoase „predici” în care amestecă filetismul cu plecăciunea grotească în fața demonului comunist, Justinian Marina este ales Patriarh de Sinodul BOR, în data de 24 mai 1948. În ciuda tuturor eforturilor de spălare a memoriei lui, Istoria Românilor îl pomenește pe Justinian Marina sub cognomenul „Patriarhul Roșu”, sancționând parvenitismul și fariseismul care i-au marcat domnia în fruntea BOR.

Iustin Moisescu – patriarhul politruc care acceptă demolarea de biserici și promovează în Occident regimul lui Ceaușescu prin intermediul ecumenismului și al „luptei pentru pace”

În Raportul Tismăneanu (Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România) se notează foarte limpede că „atât Iustin Moisescu, cât şi Teoctist Arăpaşu, succesorii patriarhului Justinian, deşi făceau parte din tabere ecleziale rivale, au ajuns în fruntea BOR datorită loialităţii dovedite faţă de conducerea Partidului Comunist, primul având şi o proastă reputaţie de politruc. Amândoi s-au remarcat ca susţinători ai «luptei pentru pace», temă favorită a propagandei comuniste, de fapt parte a discursului isteric antioccidental, în care au fost angrenaţi prelaţi şi preoţi, deveniţi activişti în aşa-numitele Comitete de Luptă pentru Pace”.

În același Raport Tismăneanu se notează că „Patriarhul Iustin Moisescu, fost colaborator al Securităţii şi şantajabil în multe privinţe, nu a făcut nimic pentru a împiedica pedepsirea părintelui Calciu şi pentru a încerca să salveze de la demolare bisericile din Bucureşti (valul de demolări începuse odată cu dărâmarea bisericii Enei în mai 1977). Ba dimpotrivă, atunci când un istoric de artă, precum Dinu C. Giurescu, a solicitat sprijinul Patriarhiei pentru salvarea lăcaşelor de cult, i-a spus că seamănă cu „fugarii de la radio Europa Liberă”. Aceeaşi tăcere a păstrat şi succesorul său, Teoctist Arăpașu. Mai trebuie adăugat protestul preotului Ioan Dură împotriva demolării bisericilor şi a catedralei patriarhale, protest din 29 octombrie 1987, adresat Consiliului Ecumenic al Bisericilor, şi ocultat după 1989 de publicaţiile ortodoxe oficiale”.

Dosarul informativ al patriarhului Iustin Moisescu (1910-1986) a fost protejat cu insistență de SRI și SIE. Într-o notă de subsol a Raportului Tismăneanu se precizează că informațiile despre colaborarea lui Moisescu cu Securitatea sunt „conform dosarului său de reţea, păstrat în Arhiva SRI, la care experţii Comisiei Prezidenţiale au avut acces în anul 2006, fără însă a putea fişa vreun document. Pe de altă parte, Comisia nu obţinut permisiunea de la SIE de a cerceta dosarele privind infiltrarea parohiilor româneşti din exil cu clerici controlaţi de DIE/CIE”.

De aceeași protecție asupra dosarelor informative de rețea au beneficiat absolut toți ierarhii membri în Sinodul BOR care au urmat studii în Occident, înainte de 1989 și/sau au fost colaboratori (turnători, agenți de influență etc.) ai Securității în țară și în străinătate…

Patriarhul Iustin Moisescu a încercat cu viclenie de fariseu să se salveze în fața Istoriei (nădăjduim că nu și-a făcut iluzia că s-ar fi putut salva și de la Judecata lui Hristos!) de acuzația că ar fi asistat impasibil la demolarea de biserici și mânăstiri. Istoricii oficiali ai BOR fac mereu apel la corespondența de cabinet purtată între Cancelaria Patriarhală și Departamentul Cultelor prin care Patriarhul „ruga să se caute formule pentru a evita demolarea” vreunei biserici sau mânăstiri.

Moisescu nu a protestat niciodată vehement pe lângă Nicolae Ceaușescu, nu s-a folosit niciodată de puterea pe care o avea ca Patriarh asupra a mii de preoți și sute de călugări, fără a mai pomeni milioanele de români creștini ortodocși, pentru a opri nebunia dictatorului care dărâma biserici și mânăstiri pentru a face loc unui aberant megapolis comunist confecționat în jurul aberantului și faraonicului edificiu „Casa Poporului”.

Patriarhul Teoctist Arăpașu – un laș care a ratat șansa de a ajunge Sfânt în Calendarul Ortodox

În data de 19 decembrie 1989, patriarhul Teoctist Arăpașu (1915-2007) adresa o telegramă de felicitare dictatorului comunist Nicolae Ceaușescu.

Cu două zile înainte, la 17 decembrie, ora 17.30, în cadrul teleconferinței cu reprezentanții administrației PCR din Timișoara, Ceaușescu dăduse ordin să se tragă în protestatarii anticomuniști, iar în seara aceleași zile erau asasinați sau grav răniți peste 300 de protestatari.

În seara de 18 decembrie, pe treptele Catedralei Ortodoxe din Timișoara (ale cărei uși au fost închise la ordinul administrației BOR!), un grup de tineri protestatari a început să cânte „Deșteaptă-te, române!”. Armata a tras în plin! Au murit pentru libertate, lângă biserica ce le refuzase străvechiul „Jus Asyli” (dreptul la azil în spațiul sacru al bisericii!): Sorinel Dinel Leia (23 de ani), Ioan Măriuţac (20 de ani), Vasile Marius Nemţoc (19 ani), Sorinel Dinel Leia şi Ioan Măriuţac (cadavrele ultimilor doi tineri asasinați au fost găsite abia în ianuarie 1990, în groapa comună din Cimitirul Eroilor).

Vă propunem spre lectură, telegrama de felicitare adresată de Patriarhul Teoctist dictatorului Nicolae Ceaușescu în acele zile în care prunci, copii și tineri erau asasinați pentru că se ridicaseră la luptă pentru libertate, demnitate și credință.

„Excelenţei Sale Domnului Nicolae Ceauşescu,

Preşedintele Repubicii Socialiste România

Membrii Sfîntului Sinod, împreună cu reprezentanţii clerului şi credincioşilor bisericii ortodoxe române, întruniţi în sesiune anuală de lucru a adunării naţionale bisericeşti, împărtăşind entuziasmul tuturor fiilor patriei pentru opţiunea istorică de realegere a excelenţei voastre în suprema funcţie politică de conducere a poporului, îşi exprimă profunda bucurie şi deplina satisfacţie faţă de acest mare act patriotic, expresie a voinţei unanime a întregii noastre naţiuni şi vă roagă să primiţi, şi cu acest prilej, cele mai călduroase felicitări, împreunate cu un respectuos omagiu pentru activitatea strălucită pe care o desfăşuraţi în fruntea ţării, pentru bineleşi fericirea întregului popor.

Analizînd cu deplină responsabilitate activitatea desfăşurată în anul 1989 de biserica ortodoxă română pe diferite planuri, ierarhii sfîntului sinod şi reprezentanţii clerului şi credincioşilor din cuprinsul patriarhiei române au luat act cu satifacţie ca, acţionînd cu mijloace propria şi în forme specifice, lucrarea lor să se integreze firesc şi armonios în eforturile pe care întreaga noastră naţiune, sub înţeleapta şi clarvăzătoarea călăuzire a excelenţei voastre, le depune pentru o viaţă tot mai luminoasă şi mai prosper.

Adînc recunoscători pentru climatul de reală şi deplină libertate religioasă în care biserica noastră şi celelalte culte din ţară îşi desfăşoară nestingherit activitatea, precum şi pentru larga înţelegere şi binevoitoarea apreciere pe care excelenţa voastră, personal, le arătaţi lucrării noastre, de sprijinire a eforturilor şi muncii creatoare a poporului român, vă încredinţăm, stimate domnule preşedinte, că, împreună cu toţi fiii acestui pămînt străbun, vom rămîne neclintiţi în hotărîrea de a acţiona cu tot ce avem mai scump pentru înălţarea patriei noastre dragi, Republica Socialistă România, suverană şi independentă, pe trepte tot mai înalte de progres şi de lumină.

Simţindu-ne martori şi participanţi direcţi la rodnicile împliniri ale harnicului nostrum popor, făurite sub cutezătoarea dumneavoastră gîndire şi îndrumare, într-o Epocă de Aur ce vă poartă  într-un mod firesc şi justificat numele, împliniri ce vor dăinui peste milenii, ca repere de necontestat ale acestui timp eroic, vă asigurăm că vom sprijini, cu toată hotărîrea, înfăptuirea măreţului program dedezvoltare multilaterală a patriei, prezentat de excelenţa voastră la marele forum politic al poporului român, desfăşurat recent în Capitală, slujind, în acelaşi timp, cu sporită rîvnă, strălucitele acţiuni  şi initiative de politică externă, elaborate de domnia voastră, precum şi nobilele idealuri de înţelegere şi colaborare între oameni şi popoare, de dezarmare şi pace pe pămînt.

Ne exprimăm aceleaşi sentimente faţă de mult stimata doamnă Elena Ceauşescu, savant de largă recunoaştere internaţională, luminat om de ştiinţă, care veghează ca în ţară să se desfăşoare o intensă şi densă activitate culturală şi ştiinţifică, spre binele poporului şi al patriei noastre.

În aceste momente de însufleţire românească în prag de An Nou, vă rugăm să primiţi, mult stimate domnule preşedinte, ca simbol al preţuirii ce vă păstrăm, urările noastre calde şi sincere, izvorîte din adîncul inimii, de sănătate, fericire şi de noi puteri de muncă, pentru a conduce în acelaşi mod strălucit naţiunea română spre noi şi măreţe realizări pentru propăşirea necontenită a patriei şi bunăstarea poporului român, pentru pace, apropiere şi bunăvoire între oamenii şi popoarele de pretutindeni.

Întru mulţi şi fericiţi ani!

Preşedintele Adunării Naţionale Bisericeşti, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române / 19.XII.1989″

Istoricul Ion Popa scoate în evidență cea mai importantă caracteristică a personalității Patriarhului Teoctist Arăpașu: „Teoctist a fost crescut pentru a deveni un patriarh comunist. El a continuat politicile predecesorului său: legitimarea noului naționalism și tăcerea cu privire la demolarea bisericilor. Patriarhul Teoctist a fost de acord cu aceste planuri fără a ridica nicio îngrijorare”.

Această teză este confirmată și de Raportul Tismăneanu, în care se consemnează: „Câteva documente descoperite foarte recent în fondul CC al PCR – Secţia Cadre, reprezentând fişa de cadre a Prea Fericirii Sale Părintele Patriarh Teoctist, indică cu claritate faptul că apartenenţa la aceste comitete a fost într-un fel o condiţie a ascensiunii sale către cea mai înaltă demnitate ecleziastică, a fost preţul plătit pentru ca factorii decizionali de la vârful PCR să-l accepte mai întâi ca episcop, apoi mitropolit şi, în fine, în 1986, patriarh. Faptul că arhimandritul (şi mai apoi episcopul) Teoctist a fost încă din 1948 mesagerul puterii politice pe lângă episcopii greco-catolici aflaţi în detenţie a avut urmări care s-au vădit chiar şi după 1989, exacerbând resentimentele multor clerici şi credincioşi uniţi”.

Tot în Raportul Tismăneanu, o notă de subsol face trimitere la o caracterizare făcută Patriarhului Teoctist în „fişa biografică din 30 iunie 1988, redactată de Ion Cumpănaşu, preşedintele Departamentului Cultelor, unde se preciza că patriarhul Teoctist «a sprijinit, în toate ocaziile, acţiunile iniţiate de organele locale de stat. A fost membru al Comitetului de Luptă pentru Pace din Bucureşti, aducând o contribuţie bine apreciată la îndrumarea preoţilor în a sprijini această acţiune. A scris articole cu orientare progresistă în reviste teologice»”.

Școala teologică din vremea Patriarhului Teoctist a făcut eforturi consistente în a se armoniza cu noua viziune naționalist-comunistă promovată de dictatorul Ceaușescu. Din această capitulare în fața ideologiei dictaturii ceaușiste, s-au născut aberațiile filetiste despre care aminteam la începutul studiului nostru. Aberații care au infestat istoriografia bisericească de după Decembrie 1989, Pastoralele Patriarhilor Teoctist și Daniel, ale ierarhilor BOR și mai ales, predicile preoților de mir și călugărilor noștri – semințe otrăvite din care a crescut și s-a răspândit erezia filetistă care a cuprins, în prezent, sufletele a milioane de români și de slujitori ai altarelor BOR.

Fără să insistăm asupra căderilor morale de care se face vinovat Patriarhul Teoctist, consemnăm concluzia Raportului Tismăneanu cu privire la acest patriarh al BOR: „Momentul aprilie 1990, revenirea în cea mai înaltă demnitate ecleziastică a Bisericii Ortodoxe Române a patriarhului Teoctist, retras până atunci la Sinaia, a fost perceput în medii ale intelectualităţii critice ca un eveniment nefast, ca pe un început al restauraţiei neocomuniste care a blocat purificarea ierarhiei de colaboratorii şi agenţii de influenţă ai Securităţii şi a întârziat reforma morală a societăţii, care a consacrat o alianţă nefericită între un fost secretar de partid ateu, ajuns în fruntea României postdecembriste, şi un prelat compromis din punct de vedere moral”.

Lașitatea lui Teoctist constă în faptul că a fost incapabil să simtă Istoria cu adevărat și că a judecat situația cu mintea unui fariseu. Teoctist și-a refuzat mântuirea, martiriul și canonizarea ca Sfânt atunci când a ales să-l felicite pe asasin și să nu coboare în stradă, cu crucea în mână, alături de protestatari și să moară împreună cu ei.

Ar fi fost un moment astral de renaștere a acestui neam și de victorie a Bisericii Ortodoxe Române asupra întunericului demonic! Teoctist a ales însă întunericul…

(VA URMA)