După 35 de ani se încheie un capitol. A murit Iliescu. Să-l ierte cine vrea!
Am avut un prieten in Stockholm, fugit în Suedia, după ce a încasat bătăile crunte ale minerilor veniţi în Bucureşti la chemarea defunctului preşedinte.
A murit acum doi ani, fără să i se facă vreodată dreptate, fără să vadă vinovaţi pedepsiți, cu o rană imensă în suflet, care nu s-a vindecat niciodată, despre care îmi povestea cu tristețe.
Cei care înjură USR și pe Dominic Fritz pentru poziţia tranșantă și fără interpretări sunt aceiași „oameni de bine” care pupau mâinile minerilor ce schilodeau o întreagă generație și aruncau ţara înapoi, după valul imens de simpatie câștigat în urma Revoluției, și ea confiscată de omul cu studii la Moscova și clica lui.
Iar acum „oamenii de bine” pupă mâinile unui șarlatan provenit din aceeași școală rusească de spălat creiere naive.
Iar când constată că nu merge spălatul, folosesc bâta.
Mai sunt unii care invocă „decenţă și respect” pentru liderul unei găști ce n-a avut decență sau respect pentru nimeni și care nu a rostit vreodată o vorbă de regret sau scuză vizavi de victimele pe care le-a lăsat in urmă.
Prietenul meu a murit fără să vadă pedepsite bâtele pline de sânge.
Iliescu a mai trăit încă doi ani după el.
