În 1961, într-o familie numeroasă de peste Prut – numeroasă chiar și după canoanele vremurilor – se năștea un băiețel.
Ana și Ion îl vor boteza Iacob.
Rușii îi vor spune Iașa.
Familia îl alinta Iacobaș.
Iacobaș a crescut alături de 12 frați și surori într-un sat din ceea ce se numea atunci RSSM – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. De fapt, Uniunea Sovietică (URSS).
A avut o copilărie cu multe lipsuri. Se hrăneau din ce câștigau părinții la Colhoz, din muncile câmpului.
Familia avea o vacă, una care să dea lapte pentru 13 guri.
Animalul a devenit în scurt timp principala responsabilitate a băiețelului. Venit de la școală, aruncă în fiecare zi caietul și cărțile cât colo, o apucă zdravăn pe Joiana de laț și o duce la pădure.
Merge pe jos vreo 10 kilometri dus și 10 kilometri întors. În pădure era o poiană numită ”Izvorul Chiorului”, singurul loc în care sătenii își puteau paște văcuțele fără să deranjeze pământurile Colhozului.
Dacă vă închipuiți că asta era o corvoadă, greșiți. Iacobaș este însoțit de prietenii săi, copiii din “măhală”.
Este însoțit și de o cățelușă, Laika. O corcitură fidelă și deșteaptă, care i-a salvat pe copii în câteva rânduri de mistreți – destul de mulți prin păduri și destul de periculoși.
Când nu mai ajungea acasă cu Joiana, rămânea peste noapte în casa pădurarului.
Ion Păduraru (chiar așa îl chema, Păduraru) avea o casă în inima pădurii, un loc în care șerpii nu se sinchiseau să intre și să se oploșească în paturi, în căutare de căldură.
Copilăria și așa săracă a lui Iacobaș se rupe complet când îi moare tata. Apoi i se prăpădește și mama. Nu avea majoratul când se întâmpla asta. Apoi vine armata.
Armata la ruși era obligatorie și dura 2 ani pe uscat. La Marină erau vreo 3.
Este urcat într-un tren, iar după o săptămână se trezește în plină taiga. Siberia fără margini îl înghițise pe Iacob. La propriu. Știa doar că se află într-o unitate care păzește rachete uriașe, ascunse sub pământ.
Gerul siberian, urșii care amușinau locul, nămeții cât un stat de om – toate acestea erau floare de mușețel față de tratamentul la care era supus în armată.
Pentru cine nu știe, armata sovietică era cumplit de dură. La fel de dură ca pușcăria.
Soldatul cu vechime, Ded (Moș), avea drept de viață și de moarte asupra soldaților abia intrați în armată. Nu e nicio exagerare. Tortura la care-i supunea, bătăile permanente erau crunte.
Într-o zi, în unitate a sunat telefonul. O voce de femeie a cerut să-i vorbească șefului. I s-a făcut legătura. Cu vocea înecată în lacrimi s-a prezentat. Era Nina, sora mai mare a soldatului Iacob. Primise o scrisoare în care aflase de torturi, de bătăi. Așa a aflat și polkovnikul rus despre un băiețaș din Moldova, care era chinuit în taigaua siberiană.
A doua zi, toți soldații au fost aliniați în curte. Polkovnikul rus a tunat cu vocea sa:
– Să facă un pas în față soldat Iașa!
Lui Iacob i s-au înmuiat picioarele. A făcut un pas, a ridicat mâna tremurândă la chipiu.
– Treci lângă mine!, i-a spus polkovnikul, apoi s-a adresat numeroșilor soldați adunați în fața sa. Acest copil a crescut fără mamă, fără tată. A muncit toată viața lui, a venit de la mii de kilometri distanță ca să vă bateți joc de el? Cine se atinge de el va avea de furcă cu mine.
Lacrimile au început să curgă tăcute din ochii căprui ai tânărului Iacob. Nu trebuia să mai spună nimic.
În scurt timp a fost mutat. A ajuns în ceea ce se poate numi una din capitalele Siberiei, în orașul Omsk.
Aici a fost încartiruit într-un fel de hotel al ofițerilor. Generali, cântărețe de operetă, ofițeri de rang înalt îi treceau pragul. Tânărul soldat din Moldova a fost îndrăgit imediat de personal. Nu se plângea niciodată de nimic. Muncea cât zece, accepta orice sarcină, extrem de priceput la tot felul de lucruri, cu inteligența sclipitoare a unui copil de la țară, prindea și învăța din zbor. Foarte sociabil, extrem de glumeț și jovial, învățase rusa în câteva luni.
Ceea ce nu știau acei oameni era că viața de acolo era o adevărată vacanță după o copilărie chinuită și o adolescență plină de lipsuri.
Făcuse și o pasiune pentru sport.
Când s-au terminat cei doi ani de armată, toată lumea din hotel, inclusiv șefii, se rugau de el să rămână. Să nu plece acasă. Nu a rămas. A urcat în tren și nu s-a mai uitat în urmă.
Peste o săptămână, un tânăr subțirel, bine legat, în uniformă frumoasă, de paradă, cobora colina spre sat.
Era Iacob. Se întorcea acasă. Nu avea nimic la suflet. Nicio avere. Doar uniforma de pe el.
Avea însă două mâini dibace, inteligență nativă, multă tinerețe și un chef nebun de viață.
O cunoaște pe viitoarea soție, o tânără cu ochii mari, albaștri, care va aduce pe lume nu unul, nu doi, ci patru băieți.
Se angajează șofer. Mai întâi în Colhoz, apoi la conducerea raională. Conduce un Moskvici alb care seamănă cu un tanc.
În 1989, Uniunea Sovietică se prăbușește, Moskvici-ul se aprinde în garaj și arde complet. Iacob rămâne fără loc de muncă.
Toți banii pe care îi economisise până în acel moment, 25.000 de ruble, cu care îți puteai cumpăra o casă, se transformă în 25 de lei. Adică 10 pâini.
Sărăcia îl prinde din nou din urmă, într-o familie mare. Doar că de data asta este familia de care trebuie să aibă grijă. Cu patru copii acasă, Iacob trebuie s-o ia de la zero.
Într-o zi își pupă băieții și soția cu ochi albaștri. Urcă în tren cu destinația Rusia. De data asta se oprește la Moscova.
Muncește la negru în magazinul unor armeni din capitala Rusiei. Armenii sunt încântați de bărbatul de 30 de ani. Acesta le organizează depozitul. Inventează tot felul de capcane și le rezolvă problemele cu șobolanii. Dar mai ales este peste tot și muncește cât zece ruși.
L-ar fi ținut acolo cât mai mult, dar după un an își strânge lucrurile, banii pe care i-a adunat și vine acasă.
O mașină galbenă, o Lada alintată Pervușkă, coboară colina satului. La volan este Iacob. Revine a doua oară în sat după o plecare foarte îndelungată.
De data asta – pentru totdeauna. Revine în satul Cuizauca din nordul Basarabiei.
După asta, n-a mai plecat niciodată din sat pentru mai mult de o săptămână.
În schimb, i-au plecat băieții. Unul în orașul din apropiere. Unul în Italia. Unul în Germania. Iar cel mai mare la București.
Băiatul cel mare e jurnalist. Eu sunt băiatul cel mare și e posibil să-i fi moștenit o fărâmă din talentul său de a povesti lucruri.
În iernile înghețate, friguroase și pline de nevoi din copilărie, când nu aveam curent electric, iar lemnele trosneau în sobă, tata era Netflix-ul, YouTube-ul și toate cărțile de povești.
Ne povestea despre cățelușa Laika, despre mistreți, despre urșii din Siberia, despre cum l-a salvat sora sa de la torturile din armata sovietică, despre cum s-a luptat cu șobolanii din depozitul armenilor…
Erau multe, multe povești.
Pe 27 decembrie, tata își sărbătorește ziua de naștere. Așa că sâmbătă am urcat în mașină, am plecat la ora 8 din București, iar la ora 17 eram în fața casei.
Ce mă bucur că am reușit să-i fac această surpriză! Ce mă bucur că e sănătos și voios la 64 de ani! Ce mă bucur că mi-am văzut frații! Nu în formulă completă, dar tot e bine.
Ce mă bucur că v-am povestit pe scurt povestea lui Iacob Cojocari! Tatăl meu.
Știu că și lui o să-i placă. Mă întreabă adesea: „Dar despre mine când faci un reportaj?”.
La mulți ani, tată! Mulțumesc pentru copilărie. A fost greu, a fost foarte greu, dar ai reușit!
De ce mă mișcă atât rândurile e mai sus? De ce m-a ținut cu sufletul (OK, și cafeaua…) la gură până a fost gata (povestea, cafeaua…)? Viața e așa cum e, dar asemenea frumoase povestiri de iarnă ne cioplesc sufletul între bine și rău. Mulțumesc pentru ritmul crescut al inimii.