Poate să fie România EXCLUSĂ efectiv din Uniunea Europeană? Analiza unui expert

0
3873
Viorica Cristache este profesoară de engleză-franceză şi licenţiată în Drept, avocat în Luxemburg. Are un master în drept internaţional şi european al afacerilor la Universitatea Paris 1 Pantheon Sorbonne şi a un altul în Drept European General, la Universitatea din Luxemburg. Ea a scris pentru ziaristii.com corespondenţa de mai jos.

Corespondență specială din Luxemburg 

O întrebare pe care şi-o poate pune orice român cu scaun la cap care vede ce se întâmplă acum cu ţara: poate România să fie exclusă de jure şi de facto din Uniunea Europeană? Ce prevăd tratatele comunitare şi documentele oficiale în cazul în care un stat membru se autoexclude practic, încâlcând prevederi pe care s-a angajat că le va respecta? În ultimă instanţă, va ajunge România să fie ştearsă de pe harta UE?
Actuala guvernare PSD-ALDE a trecut la sfidarea pe faţă a Europei, vezi refuzul de a stopa atacul la statul de drept şi la justiţie, aşa cum au cerut diverse organisme comunitare. Pe drumul acesta, e clar că Bruxelles-ul va fi nevoit să taie în carne vie, dacă va constata că toate cererile sale privind protejarea democraţiei din România vor fi aruncate la coş de conjuraţia politicienilor cu probleme penale, ajunşi să deţină controlul statului.

Actele UE nu prevăd cum poate fi exclus un stat membru

Tratatele constitutive ale Uniunii Europene, respectiv legislația primară a UE, dar și legislația sa secundară (regulamente, directive, decizii, recomandări, avize etc.) nu cuprind actualmente prevederi concrete cu privire la excluderea unui stat membru din Uniunea Europeană sau din Uniunea Economică și Monetară.
Ideea introducerii unor asemenea prevederi a fost luată în considerare atât în cadrul dezbaterilor asupra Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa, cât și a celor privind Tratatul de la Lisabona, fără a se concretiza însă în vreun fel, din cauza dificultăților legate de lipsa unui consens la nivelul tuturor statelor membre, și prin urmare, a imposibilității de a se îndeplini condițiile de cvorum. De ce?
Pentru că statul supus unei eventuale excluderi, presupunând că inevitabil va vota împotrivă, va face ca necesara condiție de unanimitate cerută de o modificare a tratatelor să nu fie posibilă. În aceste condiții, o soluție ar fi o modificare a articolului 48 din TUE (Tratatul Uniunii Europene), care prevede regula unanimității, prin stipularea unei excepții sau derogări de la regula unanimității, în cazul excluderii unui stat membru, caz în care să se prevadă acordul tuturor statelor, mai puțin cel al statului exclus. Dar aceasta este o procedură greoaie şi nediscutată la acest moment în cancelariile europene.

Celebrul Articol 7 

Introducerea unui astfel de drept de excludere ar antrena însă o serie de consecințe politice, pentru că nu ar fi o decizie ca în cazul unei retrageri voluntare a unui stat membru (vezi Brexit). Ar apărea ca o sancțiune de natură să atingă în mod grav drepturile și libertățile cetățenilor din statul membru exclus, care, în mod injust, ar fi obligați să suporte consecințele eșecului autorităților naționale de a-și îndeplini obligațiile asumate.
În prezent, sancțiunea pe care TUE o prevede pentru conduita culpabilă a unui stat membru, contrară principiilor fundamentale enunțate de Tratate, este suspendarea unor drepturi ale statului în cauză, inclusiv dreptul de vot în Consiliul European (organismul care reuneşte şefii de stat sau de guvern din ţările membre UE). Astfel, art. 7 din TUE prevede că în cazul în care s-a constat existența unei încălcări grave și persistente a valorilor prevăzute la articolul 2 TUE de către un stat membru, după ce a invitat acel stat să-și prezinte observațiile, ”Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate decide să suspende anumite drepturi care îi revin statului membru în cauză în urma aplicării tratatelor, inclusiv dreptul de vot în Consiliu al reprezentantului guvernului acelui stat membru”.

Suspendarea nu este excludere

Articolul 2 din TUE prevede că ”Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității,  statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.”

Dar suspendarea nu poate fi asimilată din punct de vedere al consecințelor juridice cu o excludere, ea fiind menită mai degrabă a determina statul membru să-și îndeplinească obligațiile, decât a-i sancționa conduita culpabilă, ceea ce primează fiind interesul cetățenilor statului membru, o astfel de suspendare neputând afecta drepturile și obligațiile acestora. Mai mult decât atât, art. 7 din T.U.E. prevede în mod expres faptul că ”obligațiile care îi revin statului membru în cauză în temeiul tratatelor rămân obligatorii în orice situație pentru statul membru respectiv”, deci și pe durata suspendării.

Comisia Europeană poate acţiona la CEJ

În plus, articolul 258 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) conferă Comisiei Europene, care acționează ca și gardian al tratatelor, competența de a iniția o acțiune în justiție împotriva unui stat membru care nu își respectă obligațiile care îi revin în temeiul legislației EU.

Procedura în constatarea neîndeplinirii obligațiilor debutează cu o solicitare de informații („scrisoare de punere în întârziere”) adresată statului membru în cauză, care trebuie să își prezinte observațiile într-un anumit termen, de obicei de două luni.

În cazul în care nu este satisfăcută de informațiile primite și concluzionează că statul membru în cauză nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în conformitate cu legislația UE, Comisia poate trimite o cerere oficială prin care îi solicită statului să se conformeze cu legislația UE (un „aviz motivat”), invitându-l să o informeze cu privire la măsurile luate în acest sens într-un anumit termen, de obicei de două luni.

Excluderea nu e posibilă, dar sanţiunile financiare – da!

În cazul în care un stat membru nu restabilește conformitatea cu legislația UE, Comisia poate decide să sesizeze Curtea Europeană de Justiție (CEJ). În aproximativ 95 % din cazurile de neîndeplinire a obligațiilor, statele membre se conformează obligațiilor care le revin în temeiul legislației UE, înainte de sesizarea Curții. În cazul în care CEJ pronunță o hotărâre împotriva unui stat membru, acesta trebuie să ia măsurile necesare pentru a se conforma hotărârii.

În cazul specific al statelor membre care nu au pus în aplicare directivele în termenul convenit de către Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European, Comisia poate cere Curții să sancționeze financiar statul membru în momentul în care se pronunță pentru prima dată în cauză. Această posibilitate, introdusă prin Tratatul de la Lisabona, este prevăzută la articolul 260 alineatul (3) din TFUE.

În cazul în care, în ciuda primei hotărâri pronunțate, statul membru nu ia măsurile care se impun, Comisia poate iniția o nouă procedură în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, în temeiul articolului 260 din TFUE, trimițând un singur avertisment scris înainte de a sesiza din nou Curtea.

România poate plăti o amendă zilnică

În cazul în care într-adevăr sesizează din nou Curtea Europeană de Justiţie, Comisia poate propune Curții să impună sancțiuni financiare asupra statului membru, în funcție de durata și de gravitatea încălcării și în funcție de dimensiunea statului membru. Există două elemente, fie sumă forfetară, stabilită pe baza intervalului de timp derulat de la pronunțarea primei hotărâri, fie o amendă zilnică, calculată de la data celei de-a doua (Corespondenţă din Luxemburg)hotărâri, până când statul membru încetează încălcarea.
Dar o sancțiune de ordin pecuniar ar afecta tot cetățenii, și nu autoritățile naționale, guvernele, implicit partidele ce le compun, care nu și-au îndeplinit obligațiile asumate, chiar dacă într-un mod indirect. Cetăţenii sunt cei care plătesc taxe și impozite a bugetul de stat din care ar urma să fie plătite aceste sancțiuni financiare care sărăcesc visteria statului și nu pe cea a acestor organizaţii politice incompetente sau rău intenționate.
Pentru ipoteza în care un stat membru și-ar încălca în mod continuu și manifest obligațiile și niciuna dintre sancțiunile prevăzute de tratate nu ar produce efectul scontat, de readucere a acțiunilor statului în limitele legalității, caz în care ar putea ajunge România, o asemenea situație ar putea fi gestionată prin antrenarea unor negocieri cu statul în cauză, în urma cărora să se decidă retragerea voluntară a acestuia din Uniune. În prezent, aceasta pare a fi singura opțiune legalmente posibilă, opțiune greu de luat în calcul, cu excepția cazului în care statul membru respectiv, chiar ar urmări asta.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here