POVEȘTI LA GURA SOBEI (1)

Pițărăul

Era un copil firav, numai piele şi os. Legătura de vreascuri îl istovise. La marginea pădurii s-a oprit să-şi tragă sufletul. S-a aplecat peste Valea Neagră, să bea apă din vad, printre sloiurile de gheaţă.

Când a dat să ridice legatura de vreascuri, mâinile nu-l mai ajutau: tremura de foame. Să dea fuga acasă? Nu, nu se putea duce fără lemne: destul pătimea tatăl său că avea picioarele tăiate. Nu putea să-l lase să îngheţe.

Băiatul cel firav urcă în fugă Capela, coasta copilăriei sale, şi scormoni în zăpadă sub coricovul – mărul pădureţ – ce străjuia valea. Sub frunzele umede găsi câteva fructe care nu degeraseră. Erau acrişoare, dar parcă mai dulci decât cele pe care le culegea toamna, când păştea vacile. Băgă câteva în buzunarul hainei sale de om mare, care-i ajungea până sub genunchi. O să-i placă şi lu’ tăticu’, se gândi, şi pe faţa lui de copil chinuit apăru un zâmbet.

Ce frumos e satul! Băiatul cel firav urmări cu privirea drumul ce ducea spre casă, trecând peste două râuri. La fiecare casă se înălţa fumul unei sobe aprinse. La fiecare, numai la a lui nu. Ce frig i-o fi lu’ tăticu’!, îşi zise, şi coborî coasta în grabă. Legătura de vreascuri nu i se mai păru atât de grea.

Mâine sunt Piţărăii, se gândi pe drum, şi tristeţea îl năpădi. I-ar fi plăcut să colinde şi el satul de la un capăt la altul, în zori, alături de băieţii de seama lui. Să strige din poartă-n poartă, în dimineaţa zilei de Ajun, şi să primească în schimb un colac, un măr, trei nuci ori ce are fiecare. Să vadă lumea că e şi el piţărău. Dar cum să colinde, când nu are ce pune în picioare? Decât să râdă lumea de el…

La Podul Bâlţii, se opri să-şi lege ciorapii deşiraţi, care-i ţineau loc de încălţări. Picioarele i se învineţiseră, nici nu le mai simţea. Trupul lui plăpând fu cuprins de o caldură neaşteptată. Se aşeză pe legătura de lemne şi se chirci de frig, în timp ce căldura îl adormea. Murmură încet, tot mai încet: cât o să se bucure tăticu’… o să-i fac un foc mare, să nu mai îngheţe niciodată…

Căruţa înainta greu prin zăpadă. Caii scoteau aburi groşi, semn că se lăsase gerul. Femeia cocoţată sus, pe lemne, îi spuse bărbatului care mergea pe lângă cai, ţinându-i de ham: ia vezi, ce e colo, lângă pod?

Omul opri caii cu zgomot: hooo! Hooo, mă, n-auzi? Ţuri! Se apropie de pata neagră de pe zăpadă şi strigă către nevastă-sa: e copilu’ al mic a’ lu’ Cocoşel. Cred c-a îngheţat.

Trase căruţa aproape şi ridică băiatul sus, pe lemne. Femeia îl înfăşură în pătura de sub ea şi se aplecă peste el ca o cloşcă. Până acasă îi suflă aer cald, ca să-l dezgheţe. În timp ce bărbatul ei îndemna caii la trap – diii, mă! Diii, n-auzi?! -, femeia încălzea trupul plăpând şi se ruga pe ascuns: Doamne, ţine-l, Doamne…

În dimineaţa de Ajun, câteva zeci de piţărăi se strânseră în capul satului, să înceapă colindatul. Printre ei, şi băiatul firav care plecase la pădure să aducă lemne pentru a-şi încălzi tatăl suferind. Era îmbrăcat gros, cu pantaloni şi pulover de lână şi o geacă din cele ce văzuse la băieţii de la oraş. Dar cel mai mândru era de bocancii din picioare, cu care simţea că poate învinge orice nămeţi.

Pe toate i le dăruiseră bunul căruţaş şi prea-buna lui nevastă. La ei se gândi când un flăcău mai mare îl întrebă de unde are toate alea. Ochii i se umeziră: era mândru că devenise şi el piţărău. Dar şi mai mândru fu când văzu, prin pâlcul de sălcii, că deasupra casei sale se ridica un fir subţire de fum, ca la toate casele din sat…