Marele, uriașul, giganticul Mircea Lucescu a murit marți, 7 aprilie 2026, în jurul orei 20.30, la Spitalul Universitar din București. Avea 80 de ani, 8 luni și 9 zile. De 67 de ani era dedicat fotbalului, iar în ultimii 62 de ani a activat în fotbalul de performanță. Ultimul său meci ca antrenor – selecționer al României – a fost cel cu Turcia, de la Istanbul (0-1), pe 26 martie, cu 12 zile înaintea morții. Ultimul antrenament l-a condus pe 29 martie, când nu știa că mai avea de trăit 9 zile.
Mircea Lucescu s-a născut pe 29 iulie 1945, într-o familie nevoiașă din București. Tot în Capitală a și murit, pe 7 aprilie 2026, dar cu un statut diametral opus: personaj celebru la nivel mondial, cu o avere care depășește 100 de milioane de euro și cu un fiu, Răzvan (57 de ani), care are, la rându-i, o solidă carieră de antrenor (inclusiv fost selecționer al României).
În noaptea de sâmbătă spre duminică (4/5 aprilie), după 6 zile de spitalizare, starea de sănătate a lui Mircea Lucescu a devenit critică. Aritmiile cardiace au devenit severe, iar pacientul și n-a mai răspuns la tratament. Intrat în comă și mutat la Terapie Intensivă, celebrul antrenor a fost susținut de aparate. Familia sa, întinsă pe trei generații (fiu/noră, nepoți, strănepoți) i-a fost alături în ultimele clipe. Răzvan a venit din Grecia, de la Salonic, unde antrenează pe PAOK.
În ultimele 9 zile a pierdut controlul
Ultimele 9 zile din viața lui Mircea Lucescu i-au adus mai multe acțiuni nefinalizate, din cauza loviturilor succesive date de afecțiunile cardiace. Atipic pentru marele antrenor, căruia îi plăcea să nu lase lucrurile neterminate. Dar la peste 80 de ani, boala și stresul l-au învins.
- Duminică, 29 martie: Mircea Lucescu n-a putut conduce ședința tehnică până la sfârșit. I s-a făcut rău, a leșinat în fața jucătorilor, a fost dus de SMURD la Spitalul Universitar din Capitală, acolo unde i s-a montat un defibrilator. În seara aceleiași zile, n-a putut face deplasarea la Bratislava, împreună cu echipa națională.
- Marți, 31 martie: n-a stat pe banca echipei naționale, la meciul amical cu Slovacia (0-2).
- Vineri, 3 aprilie: n-a fost externat, deși era ziua în care, conform anunțului medicilor, trebuia să părăsească spitalul. A făcut însă un infarct, a fost resuscitat și a rămas pe secția USTACC (Unitatea de Supraveghere și Tratament Avansat a Pacienților Cardiaci Critici).
Comunicatul Spitalului Universitar
”Spitalul Universitar de Urgență București informează că astăzi, marți, 7 aprilie 2026, în jurul orei 20.30, a fost declarat decesul domnului MIRCEA LUCESCU.
Domnul Mircea Lucescu a fost unul dintre cei mai titrați antrenori si jucători de fotbal români, primul care a calificat echipa națională a României la un Campionat European, în anul 1984. Generații întregi de români au crescut cu imaginea sa în suflet, ca un simbol național. Dumnezeu sa-l odihnească!”
Va fi înmormântat vineri, cu onoruri militare
Mircea Lucescu va fi înmormântat vineri, 10 aprilie, la ora 12.20, la Cimitirul Bellu, cu onoruri militare.
Cei care doresc își pot lua rămas bun miercuri, 8 aprilie, în intervalul 17.00 – 21.00, când sicriul va fi depus la Arena Națională.
Tot miercuri, de la ora 18.00, va avea loc prima slujbă de priveghi, în incinta celui mai mare stadion al țării.
Publicul va avea acces la sicriul lui Mircea Lucescu, pe Arena Națională, și joi, 9 aprilie, în intervalul 10.00 – 20.00.
Vineri, 10 aprilie, cortegiul funerar se va deplasa de la Arena Națională către Biserica Sfântul Elefterie, unde de la ora 10.00 va începe slujba religioasă, la care participarea este limitată, având acces familia și invitații apropiați.
După slujbă, cortegiul funerar se va deplasa la Cimitirul Bellu, unde Mircea Lucescu va fi înmormântat într-un cavou amenajat în urmă cu peste un deceniu. În fața cavoului este așezat un monument funerar, pe care scrie: ”Ranguri, glorie, bogăție / Toate-n pământ se sfârșesc / Orice frumusețe fie / Toate pier și se topesc. / Trăitori, câte lucrați, / Monumente, fapte bune / Vouă-n urmă le lăsați”.
”Eu cred că fotbalul l-a omorât. Nu mai avea ce să caute la Istanbul! Asta cred că i-a pus capac”
Mesajele de adio au curs în orele de după anunțul privind decesul lui Mircea Lucescu. Foști colegi, adversari sau ”elevi” ai săi, din țară și din străinătate, și-au exprimat regretul unei asemenea pierderi și au transmis condoleanțe familiei.
Ladislau Bölöni și Ioan Andone, doi foști jucători cu care Lucescu învingea Italia (campioana mondială) în 1983, sunt de părere că ”excesul de fotbal”, dus până după 80 de ani, i-a fost fatal marelui antrenor.
Anghel Iordănescu: „E o tristețe enormă… Și o durere fără margini! Într-un timp atât de scurt l-am pierdut pe nea Imi, acum… și pe Mircea… Doi titani ai fotbalului românesc! Mircea a fost un mare fotbalist, de foarte mare valoare, și un antrenor imens! Un antrenor fabulos, care a contribuit la dezvoltarea fotbalului. Un antrenor cu care ne-am mândrit toți. Și pe care îl regretăm… fotbalul românesc va fi atât de sărac fără Mircea… Sunt copleșit de durere. Am pierdut un fost coechipier… dar și un fost coleg de cameră la echipa națională… Să știți că noi am suferit împreună și ne-am bucurat împreună! Am fost și adversari, dar doi adversari care s-au respectat, aflați într-o competiție care ne-a făcut pe amândoi să fim mai buni și care a fost benefică fotbalului românesc. Nu mai am cuvinte… Condoleanțe familiei și drum lin, Mircea! Dumnezeu și Maica Domnului să te odihnească în pace!”
Florin Răducioiu: ”Nu-mi vine să cred… Sunt terminat! S-a rupt pe jumătate sufletul meu. Fără nea Mircea nu știu dacă eram cine am fost. A fost un om în adevăratul sens al cuvântului, a fost ca un tată care m-a ajutat în toată cariera mea și căruia o să-i mulțumesc toată viața. Mi se pare ireal că trebuie să vorbesc la trecut despre nea Mircea. La 15 ani, nea Mircea m-a adus la prima echipă și atunci am intrat în anturajul echipei mari. Am și debutat cu Poli Timișoara, când eram foarte slab, foarte fricos… Mi-era o frică teribilă! Am jucat, cred, 15 minute și ăla a fost debutul meu la Dinamo. Datorită acestui extraordinar om și antrenor – Mircea Lucescu! A fost antrenorul care a avut cel mai important rol în cariera mea. Cel mai important om din viața mea! Fără el nu aș fi devenit fotbalist de un bun nivel”.
Gheorghe Hagi: „Astăzi ne-a părăsit una din cele mai mari legende ale fotbalului românesc, o personalitate a fotbalului mondial care ne-a făcut mândri în fiecare moment al vieții sale. Mi-a dat încredere la început de drum și mi-a deschis calea către marea performanță. Mi-a fost mai mult decât antrenor, mi-a fost mentor, profesor, un om care a crezut în mine și o parte importantă din ceea ce am devenit în fotbal i se datorează. Mulțumesc pentru tot, nea Mircea! Mereu în inima mea! Condoleanțe familiei.”
Ioan Ovidiu Sabău: ”Ne-a părăsit domnul Mircea Lucescu, un om care a iubit fotbalul cu toată ființa lui. Am avut privilegiul să fiu antrenat de dânsul aproximativ 10 ani și să fiu foarte apropiat de el. Pentru mine nu a fost doar un antrenor, ci un mentor și un om care mi-a marcat profund cariera și viața. Îi voi păstra mereu o stimă și un respect aparte”.
Laszlo Bölöni: „A fost un mare om. La ultima mea discuție cu el, i-am spus să lase dracului fotbalul, că nu mai are nimic de dovedit – făcuse totul, reușise totul. Dar fotbalul îl făcea să trăiască. Și a trăit extraordinar, a făcut ce-i plăcea… dar sunt momente când realitatea este amară. Viața nu e tot timpul roz, vin și momente precum acesta. Ar fi fost frumos să se bucure mai mult de bătrânețe, de pensie, liniștit, să nu mai treacă prin toate astea. Dar așa a fost să fie. Păcat! Transmit condoleanțe familiei”.
Ioan Andone: ”Eu cred că fotbalul l-a omorât, în mare parte. Nu mai avea ce să caute la Istanbul, trebuia să-şi vadă de sănătate! Asta cred că i-a pus capac. Eu cred că şi fotbalul, şi ultima perioadă, cu echipa naţională, şi-au pus amprenta asupra bolilor pe care le avea. Credeam că reuşeşte să treacă peste hopul ăsta. Un prieten mi-a zis: «Să câştige ultimul meci al vieţii!». Ăsta era mai important decât toate, dar din păcate a pierdut ultimul meci al vieţii. Ultima oară am vorbit cu el la pauza meciului Dinamo – Universitatea Craiova, 10 minute. Am mers să-l văd. Nu arăta bine. I-am zis că nu arată bine şi mi-a zis că trece peste şi îşi revine. Meciul a fost într-o joi, iar la o săptămână a fost barajul cu Turcia. Nu arăta bine, nu era momentul să tragă de el. Dumnezeu să-l odihnească!”
Dorin Mateuț: ”A murit omul care a adus lumină în viața mea, în viața noastră. Pentru mine a fost enorm, a fost totul. M-a luat de la 15 ani de la Hunedoara, am fost cu el la Dinamo și la Brescia, mi-a călăuzit drumul. Am avut ocazia să lucrez cu un om extraordinar, fără de care mulți dintre noi ne-am fi pierdut. Nu cred că mai are rost să vorbesc de perioada Corvinul, de echipa națională sau Dinamo. Lucescu ne-a ajutat toată viața – nu e ușor să lucrezi cu atât de mulți jucători și să poți să scoți din fiecare ceva. Pe mine m-a luat la Brescia pe vremea când evoluam la Zaragoza. Am venit cu dragă inimă, pentru că am simțit că-i sunt dator cu toată existența mea. E greu să lucrezi cu străinii, cu un lot de 24 de jucători, însă nea Mircea era un om inteligent. Învăța repede limba, analiza imediat personalitatea fiecăruia. Acum a rămas un gol mare pentru România, un gol care nu poate fi umplut cu nimic și de nimeni; o durere care nu se va stinge”.
Andrea Pirlo (italian, campion mondial): ”Mulțumesc pentru tot, domnule antrenor! Nu voi înceta niciodată să-ți mulțumesc… M-ai crescut ca pe propriul tău fiu, oferindu-mi șansa de a mă măsura cu ceilalți când eram foarte tânăr… M-ai învățat ce înseamnă să iubești acest sport în toate aspectele sale… Îți voi fi veșnic recunoscător. Drum bun, domnule antrenor! Mulțumesc, Mircea!”
Campion cu câte două echipe în România, Turcia și Ucraina
Mircea Lucescu este unul dintre puținele personaje din fotbal care au făcut mare performanță și ca jucător, și ca antrenor. De asemenea, a întemeiat una dintre cele două dinastii (tată + fiu) cu dublă reprezentare în prima ligă (la nivel de jucători) și dublă reprezentare la echipa națională (la nivel de antrenori), alături de Anghel Iordănescu.
Ca jucător, a fost campion național cu Dinamo.
Ca antrenor, a fost campion național în trei țări, cu câte două echipe în fiecare: România (Dinamo și Rapid), Turcia (Galatasaray și Beșiktaș) și Ucraina (Șahtior Donețk și Dinamo Kiev).
Tot ca antrenor, a câștigat două trofee europene majore: Supercupa Europei (cu Galatasaray Istanbul) și Cupa UEFA – actuala Europa League (cu Șahtior Donețk).
A calificat naționala României la un foarte puternic turneu final – Euro 1984, la care participau doar 8 echipe.
A reprezentat România în 147 de meciuri: 70 ca jucător (de 23 de ori căpitan), 77 ca antrenor.
Ca jucător, a marcat 9 goluria pentru echipa națională: cu Cipru (2), Peru (1), Finlanda (1), Țara Galilor (1), Grecia (1), Turcia (1), Danemarca (1) și Italia (1).
Ca antrenor, și-a condus echipele de club la 303 meciuri în cupele europene, dintre care 152 în Liga Campionilor.
În 2009, președintele Traian Băsescu l-a decorat cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler, „în semn de înaltă apreciere a întregii activități fotbalistice și a performanțelor obținute ca antrenor, încununate prin câștigarea Cupei UEFA 2009, în finala de la Istanbul”.
La scurt timp, Lucescu a fost decorat și de președintele Ucrainei, Viktor Iușcenko, cu Ordinul de Merit clasa a II-a pentru câștigarea Cupei UEFA.
Cariera de jucător
- Dinamo București (1963–1965)
- Știința București (1965–1967)
- Dinamo București (1967–1977)
- Corvinul Hunedoara (1977–1982)
Cariera de antrenor
- Corvinul Hunedoara (1979–1982)
- România (1981–1986)
- Dinamo București (1985–1990)
- Pisa (1990–1991)
- Brescia (1991–1996)
- Reggiana (1996)
- Rapid București (1997–1999)
- Inter Milano (1999)
- Rapid București (1999–2000)
- Galatasaray Istanbul (2000–2002)
- Beșiktaș Istanbul (2002–2004)
- Șahtior Donețk (2004–2016)
- Zenit Sankt Petersburg (2016–2017)
- Turcia (2017–2019)
- Dinamo Kiev (2020–2023)
- România (2024–2026)
Biografia unui mare sportiv
Familia cu 5 copii
Mircea Lucescu s-a născut la 29 iulie 1945, în cartierul bucureștean Apărătorii Patriei, într-o familie nevoiașă, cu 5 copii. El era al patrulea, fiind mai mic decât sora Stela și frații Moțu și Nelu, dar mai mare decât mezinul Gelu.
Tatăl său a fost rănit pe front, la Cotul Donului. Atmosfera în țară era sumbră, după cel de-al Doilea Război Mondial și sovietizarea României.
Mircea Lucescu a început fotbalul la nivel de juniori în 1961, la 16 ani, la Clubul Sportiv Școlar nr. 2 București (CSȘ 2).
În 1963 a fost adus la Dinamo de antrenorul Traian Ionescu. După două sezoane fără mari realizări personale, dar cu coechipieri care au câștigat două titluri naționale, în 1965 a fost împrumutat la Știința București (viitoarea Sportul Studențesc), în Divizia B, pentru a juca mai mult.
Chiar și în Liga a 2-a a fost remarcat de antrenorii Ilie Oană și Ștefan Kovacs, care l-au convocat la echipa națională. Sub tricolor a debutat pe 2 noiembrie 1966, la 21 de ani, într-o victorie cu 4–2 împotriva Elveției, în preliminariile Campionatului European din 1968.
Căpitanul de la Guadalajara
În 1967, Lucescu s-a întors la Dinamo, unde avea să stea 10 ani și să devină om de bază al echipei naționale. Prima Cupă a României a câștigat-o în 1968, într-o finală memorabilă cu Rapid: intrat pe teren în minutul 77 (în locul lui Nicolae Nagy), Lucescu a marcat de două ori, fiind decisiv în Dinamo – Rapid 3-1. Antrenorul roș-albilor era celebrul Bazil Marian.
În cupele europene, dinamovistul Mircea Lucescu a marcat în poarta celor două mari echipe din Madrid: Real și Atletico.
A devenit om-cheie al echipei naționale, contribuind la calificarea la Campionatul Mondial din 1970 și fiind ”căpitanul de la Guadalajara” (2-1 cu Cehoslovacia, 0-1 cu Anglia, 2-3 cu Brazilia). A jucat 90 de minute cu Brazilia și Anglia, respectiv 69 de minute contra Cehoslovaciei.
Ultima sa apariție în tricoul echipei naționale a avut loc pe 4 aprilie 1979, într-un 2–2 cu Spania, în preliminariile Euro 1980 – la 12 ani și jumătate de la debut. Lucescu avea aproape 34 de ani.
Fenomenul Corvinul
În iulie 1977, la patru luni de la cutremurul devastator din 4 martie (care i-a avariat grav apartamentul de pe strada Știrbei Vodă, din centrul Capitalei), Mircea Lucescu a ajuns la Corvinul Hunedoara. Sub furnale avea să-și înceapă cariera de antrenor (în 1979) și să și-o încheie pe cea de jucător (în 1982). Așadar, timp trei ani, el a activat cu rol dublu, antrenor-jucător. În vara lui ’79, în acestă formulă, Corvinul a retrogradat, dar Lucescu a rămas acolo, iar în anul următor a promovat. Între timp, a crescut jucători de mare valoare, cu care avea să ducă Corvinul pe locul 3 în 1981.
Ratarea calificării la CM 1982 a dus determinat Federația Română de Fotbal să aducă un antrenor tânăr, ambițios și care dovedise pricepere la echipa de club: Mircea Lucescu (37 de ani). Acesta a pus condiția să rămână și la Corvinul – și a rămas până în vara anului 1982.
Debutul lui Mircea Lucescu ca selecționer al României a avut loc pe 11 noiembrie 1981, într-un meci fără miză (ultimul din grupă), în preliminariile Mondialului spaniol: 0-0 cu Elveția, în deplasare.
Din vara lui 1982, Lucescu s-a dedicat exclusiv echipei naționale, unde a promovat mai mulți jucători de la Corvinul, printre care Michael Klein, Mircea Rednic, Ioan Andone, Dorin Mateuț și Romulus Gabor. Pe primii patru avea să-i aducă și la Dinamo (Gabor a refuzat să plece în Capitală).
A fost perioada în care Lucescu l-a promovat în prima reprezentativă pe Gheorghe Hagi, 18 ani (0-0 cu Norvegia, într-un amical, la Oslo), apoi i-a încredințat banderola de căpitan, la 20 de ani. Era și aceasta o cărămidă în construcția Generației de Aur.
Calificare glorioasă la Euro 1984
Seara de 16 aprilie 1983 avea să fie una magică: România lui Lucescu învingea Italia, campioana mondială la zi, cu 1-0 (gol Bölöni, min. 24) și căpăta șanse reale de a se califica la Euro 1984, dintr-o adevărată ”grupă a morții”. Obiectiv ce avea să fie atins, deși turneul final avea doar 8 echipe (dintre care unul era rezervat echipei-gazdă, Franța), iar din fiecare grupă se califica doar ocupanta primului loc.
La finalul preliminariilor, România a câștigat grupa, cu 12 puncte (se acordau doar două puncte la victorie), fiind urmată de Suedia (11), Cehoslovacia (10), Italia (5) și Cipru (2). Rezultatele ”tricolorilor”: 1-0 și 0-0 cu Italia, 2-0 și 1-0 cu Suedia, 0-1 și 1-1 cu Cehoslovacia, 3-1 și 1-0 cu Cipru.
La turneul final, România a jucat crispat, fiind vizibilă lipsa contactelor constante cu fotbalul occidental. Rezultate: 1-1 cu Spania, 1-2 cu Germania, 0-1 cu Portugalia.
Demis după 4-0 cu Austria
România s-a aflat foarte aproape de a se califica și la CM 1986, caz în care Mircea Lucescu s-ar fi întors fi întors în Mexic după 16 ani, de astă-dată în calitate de antrenor. Dar un meci blestemat, 0-1 la București cu Irlanda de Nord, ne-a aruncat pe locul 3, în condițiile în care mergeau la turneul final primele două. Și au mers Anglia și Irlanda de Nord.
Startul preliminariilor Euro 1988 a fost furibund: România – Austria 4-0, pe 10 septembrie 1986. Pe bancă au stat cei doi rivali: dinamovistul Mircea Lucescu și stelistul Emeric Ienei. Avea să fie și finalul de mandat pentru Lucescu, după aproape 5 ani. În ciuda victoriei entuziasmante, el a fost îndepărtat. Pe val se afla Ienei, care tocmai câștigase Cupa Campionilor Europeni cu Steaua…
Semifinalist în Cupa Cupelor
Lucescu a revenit la Dinamo în noiembrie 1985, la 8 ani după ce plecase. De data asta, ”ateriza” ca antrenor. Încă era selecționer. Iar la finalul sezonului, în iunie 1986, Dinamo câștiga Cupa României, după 1-0 în finala cu Steaua, proaspăta campioană a Europei.
Ca și la Corvinul, Lucescu a promovat o pleiadă de jucători care avea să ”explodeze”: Stelea, Lupescu și Răducioiu din propria pepinieră, Lupu și Sabău aduși din provincie, plus nucleul de la Corvinul: Klein, Andone, Rednic, Mateuț.
Cu această echipă tânără, Dinamo a făcut două sezoane remarcabile în Cupa Cupelor, ajungând în ”sferturi” în 1989 (eliminată de Sampdoria Genova, 0-0 și 1-1), respectiv în semifinale în 1990 (0-1 și 0-1 cu Anderlecht Bruxelles).
La câteva luni după Revoluție, Dinamo a reușit și eventul în fața ”invincibilei” Steaua: Lucescu a câștigat și campionatul, și Cupa României (6-4 în finală cu Steaua).
Rapid și Inter Milano
În iulie 1990, Lucescu a ajuns în Serie A, la Pisa, unde l-a lansat în fotbalul european pe tânăr Diego Simeone. A fost începutul une perioade de 7 ani în cel mai puternic campionat din lume în acea epocă. Din 1991, antrenorul trecut de 55 de ani a construit ”Brescia romena”, unde i-a adus pe Hagi, Răducioiu, Mateuț, Sabău și Lupu.
Tot la Brescia a promovat un adolescent numit Andrea Pirlo, pe care l-a adus la antrenamentele primei echipe la doar 15 ani. A fost rampa de lansare pentru un viitor campion mondial.
În iulie 1997, Mircea Lucescu s-a întors în România, dar nu la Dinamo, ci la Rapid, unde avea să stea până în 2000. A mai avut o ”fereastră” italiană, dirijând Inter Milano timp de trei luni (decembrie 1998 – martie 1999). O echipă la care jucau Ronaldo, Roberto Baggio, Djorkaeff, Pirlo, Zanetti, Zamorano. Context complicat a determinat revenirea lui Lucescu la Rapid, cu care în 1999 avea să câștige campionatul, dar și Supercupa (5-0 cu Steaua!).
Campion cu Galata și Beșiktaș
Au urmat 4 ani în Turcia: doi la Galatasaray și doi la Beșiktaș. La Galata venea după ”Împăratul” Fatih Terim, cel care tocmai câștigase Cupa UEFA și plecase în Italia. Lucescu i-a strâns pe Hagi, Gică Popescu, Taffarel și ceilalți și a câștigat Supercupa Europei, în fața lui Real Madrid.
Lucescu a câștigat titlul în Turcia doi ani la rând, cu Galatasaray (2002) și Beșiktaș (2003).
12 ani de glorie la Donețk
În 2004, a schimbat campionatul turcesc cu cel ucrainean, succedându-i germanului Bernd Schuster lai Șahtior Donețk. A fost mutarea prin care Rinat Ahmetov a mutat centrul de putere fotbalistică din Ucraina de la Kiev la Donețk, în bazinul Donbass.
La Șahtior a creat o ”mică Brazilie”, aducând jucători tineri și nu prea scumpi, cu care a făcut și performanță, și o foarte bună afacere. Fernandinho, Luiz Adriano, Willian, Fred, Douglas Costa, Elano și alți sud-americani au fost vânduți foarte scump la cluburi mari din Occident.
Șahtior-ul lui Lucescu a dominat fotbalul ucrainean timp de 12 ani: 8 titluri de campion, 6 Cupe ale Ucrainei, 7 Supercupe, plus triumful din Cupa UEFA, în sezonul 2008-2009. Atunci, trupa lui Lucescu a ocupat locul 3 în grupa de Liga Campionilor, după Barcelona și Sporting Lisabona, dar înaintea elevețienilor de la Basel. A continuat în Cupa UEFA, unde a elimiant, succesiv, pe Tottenham, ȚSKA Moscova, Olympique Marseille și Dinamo Kiev. În finala de la Istanbul (iarăși Istanbul!), brazilienii Luiz Adriano și Jadson au amarcat golurile unui triumf glorios: 2-1 după prelungiri cu Werder Bremen.
Zenit, Turcia, Dinamo Kiev
În 2016, Mircea Lucescu a încercat să replice în Rusia succesul din Ucraina. A preluat pe Zenit Sankt Petersburg, dar lucrurile n-au prea mers. A câștigat, totuși, o Supercupă a Rusiei (1-0 cu ȚSKA Moscova).
”Chemarea Mondialelor” l-a adus în august 2017 la naționala Turciei, succedându-i încă o dată lui Fatih Terim. Schimbul de generații l-a costat însă scump, dar jucătorii tineri promovați de el aveau să ”explodeze” peste ani.
În 2020, Lucescu a revenit în Ucraina, dar la Dinamo Kiev. Alte și trofee, plus un record istoric: cel mai vârstnic antrenor care a condus o echipă în Liga Campionilor, la 75 de ani.
Mandatul său la Kiev s-a desfășurat ulterior sub presiunea războiului. Lucescu s-a repatriat în noiembrie 2023, după aproape doi ani de antrenamente și jocuri în condiții periculoase.
Finalul fără tihnă al unei cariere uluitoare
Aceeași ”chemare a Mondialelor” l-a făcut pe bătrânul Lucescu să preia din nou naționala României, după Euro 2024. A câștigat en fanfare o grupă din Liga C a Ligii Națiunilor, dar a eșuat în preliminariile CM 2026 și, recent, în barajul cu Turcia (tot la Istanbul!). Vârsta, oboseala și bolile i-au cenzurat randamentul și capacitatea de muncă și l-au trimis deseori în spitale.
Din păcate, l-au trimis prea repede și în mormânt. Și parcă merita și el câțiva ani de tihnă, să călătorească și să le povestească nepoților…
Trofee câștigate ca jucător
- 6 x campion al României: Dinamo (1964, 1965, 1971, 1973, 1975, 1977)
- 1 x Cupa României: Dinamo (1968)
BILANȚ: 6 x campion, 1 x Cupă
Trofee câștigate ca antrenor
- 2 x campion al României: Dinamo (1990), Rapid (1999)
- 3 x Cupa României: Dinamo (1986, 1990), Rapid (1998)
- 2 x campion al Turciei: Galatasaray (2002), Beșiktaș (2003)
- 9 x campion al Ucrainei: Șahtior Donețk (2005, 2006, 2008, 2010, 2011, 2012, 2013, 2014), Dinamo Kiev (2021)
- 6 x Cupa Ucrainei: Șahtior Donețk (2004, 2008, 2011, 2012, 2013), Dinamo Kiev (2021)
- 8 x Supecupa Ucrainei: Șahtior Donețk (2005, 2008, 2010, 2012, 2013, 2014, 2015), Dinamo Kiev (2020)
- 1 x Supercupa Rusiei: Zenit Sankt Petersburg (2016)
- Supercupa Europei: Galatasaray Istanbul (2000)
- Cupa UEFA: Șahtior Donețk (2009)
BILANȚ: 13 x campion, 9 x Cupă, 9 x Supercupă (național) / 1 x Cupă, 1 x Supercupă (internațional)
BILANȚ GENERAL (jucător + antrenor): 19 x campion, 10 x Cupă, 9 x Supercupă (național) / 1 x Cupă, 1 x Supercupă (internațional)
