Lupta de clasă, într-o definiție simplă, înseamnă eliminarea de către clasa muncitoare, un fel de armată de îngeri, a celor care nu se supun dictaturii sale, adică politicii de forță și fals democratic.
Inamici erau nu numai cei ce se împotriveau fățiș prin luări de poziție în presă, ca și foștii legionari sau simpatizanți ai acestora, ci și cei bănuiți că, în adâncul sufletului, se opuneau bunului plac (intelectualii din toate categoriile profesionale, foștii membri ai partidelor istorice, proprietarii de bunuri industriale sau de pământ ș.a.). Arestarea, condamnarea și exterminarea lor s-au produs în mai multe etape, între 1945 și 1960.
Simplu: clasa muncitorilor și clasa țăranilor, prin cei mai zeloși reprezentanți, incluși în activul partidului muncitoresc, dirijați de comisarii ocupantului sovietic, i-au distrus fizic pe cei care ar fi putut reprezenta gândirea liberă, progresul.
Marin Preda, în „Cel mai iubit dintre pământeni”, povestește un episod aflat de la Ion Caraion (Stelian Diaconescu), singurul scriitor român condamnat la moarte și care a executat 11 ani de temniță grea, care-i cunoscuse pe conducătorii partidului când s-a hotărât înființarea ziarului „Scînteia”. Se spune că la o întâlnire de la Moscova a lui Gheorghiu-Dej cu Stalin, liderul român s-a plâns, printre altele, că-l supără intelectualii cu ironiile și bătaia lor de joc. „Părintele popoarelor” a mers în fața unei hărți, a pus degetul pe Cernavodă și a tras o linie până la Constanța. „Faci aici un canal. Scurtezi distanța dintre Dunăre și mare. Duci toți adversarii să râdă acolo cât vor. Utilaje îți dau eu, cazmale și roabe găsești tu”.
Conform statisticilor, la Canalul Dunăre – Marea Neagră au fost duși peste 35.000 de deținuți, dintre care 5.000 își dorm somnul de veci în cimitirele de la Poarta Albă. Iată unul din episoadele luptei de clasă prin care autoritățile politice, în cârdășie cu justiția și cu organele de represiune, au condus țara vreme de 45 de ani.
Despre lupta de clasă din România și din alte țări comuniste s-au scris sute și sute și sute de cărți. Măcar două-trei să fi răsfoit „tinerii” manifestanți de la Cluj, care nu știu ce înseamnă să ai drepturi civile numai pe hârtie și să-ți fie teamă să deschizi gura în propria locuință.
Tot de „lupta de clasă” a ținut și „transformarea socialistă a agriculturii”, adică trecerea pământului și a inventarului agricol într-o falsă proprietate comună. În această luptă au pătimit mii și mii de oameni ai satelor – bătuți, schingiuiți, uciși. În anii care au urmat, agricultura românească s-a ruinat iremediabil, sub asediul incompetenței, minciunii politice și corupției.
Peste tot în lumea a treia – Africa, America Latină, Asia – unde imperiul sovietic a exportat lupta de clasă, ea s-a desfășurat după același scenariu sângeros, cu masacrarea unor întregi grupuri sociale, localități, comunități.
Pe aceste subiecte ar trebui să insiste programa de istorie contemporană din liceu. Dar ce să te faci când mulți profesori de istorie, după ce au fost antivacciniști, sunt acum așa-ziși suveraniști-georgiști, glorificând mișcarea legionară și pe Căpitanul ei?! Ba, un tânăr binecunoscut nouă posta imagini cu „stegarul dac”, pe care-l socotea un erou și un simbol național. Să-ți faci cruci și să-ți scuipi în sân!
