Am scris destul de mult despre Ion Iliescu și despre ceea ce a reprezentat el în cei 35 de ani de postcomunism, încât mă hotărâsem să nu scriu nimic la dispariția lui fizică. Însă cei ce falsifică istoria pe care am trăit-o m-au determinat să-mi schimb opțiunea, fiindcă minciuna trebuie contrazisă pe loc, altfel se prezintă drept adevăr.
Minciunile colosale vânturate în aceste zile sunt cele potrivit cărora Iliescu ar fi băgat România în NATO și-n UE. Văd că tot circulă pagina cu semnăturile date pe Acordul de la Snagov din 1995, prin care toate forțele politice s-au angajat că vor lucra pentru integrarea euroatlantică a României.
Evenimentul din 1995 a fost unul foarte important, însă a venit după ce Iliescu reprimase opoziția societății civile prin mineriade, realizase reintegrarea foștilor securiști în noile structuri informative și le dăduse marile afaceri ale statului român (motiv pentru care i-a avut fideli până astăzi) și își asigurase sprijinul parlamentar în „patrulaterul roșu”. Iar în 1991, Iliescu semnase un acord cu URSS în care se angaja ca România să nu intre în NATO și-n Comunitatea Europeană decât cu acordul URSS. Noroc că URSS s-a dizolvat.
Acordul de la Snagov a făcut parte din politica duplicității – „zicem ca ei și facem ca noi” –, pentru că ceea ce s-a întâmplat în România după ’95 numai traseu de integrare europeană n-a fost. Convenția Democratică, puternic infiltrată de oamenii vechilor structuri, a gestionat cu greu guvernarea, ceea ce i-a pregătit eșecul la alegerile din 2000.
Asta s-a întâmplat până în 1999, când o conjunctură internațională avea să ofere României o oportunitate pentru intrarea în NATO: președintele Costantinescu a decis să permită survolul avioanelor NATO în conflictul din Iugoslavia, ceea ce va pune capăt războiului de acolo. Vă amintiți cum s-au raportat Iliescu și ai lui față de acest gest? Mergeți la presa vremii! Doar promisiunea pe care i-a făcut-o Emil Constantinescu, într-o discuție tête-à-tête, că nu va mai candida pentru un nou mandat l-a determinat pe Iliescu să se abțină, împreună cu PDSR, la votul în Parlament ce a permis adoptarea măsurii propuse de șeful statului.
Deci, autorul intrării în NATO este Emil Constantinescu, nu Ion Iliescu! Primul a renunțat la mandat pentru a obține survolul, al doilea s-a abținut doar după ce i s-a promis viitorul mandat la Cotroceni.
Cât privește UE, drumul spre aceasta a fost frânat de arta ambiguității pe care Iliescu și ai lui au stăpânit-o foarte bine și pe care au aplicat-o în deciziile politice. Tot procesul de aderare a fost marcat de duplicitate și de „baroniada” din al treilea mandat al lui Iliescu, fenomen pus la punct de Adrian Năstase.
Ion Iliescu a fost un lider comunist mai școlit decât alții, lăsând bune impresii pe unde a exercitat funcții. Însă a fost un lider fidel liniei partdului. Dizidența sa față de familia Ceaușescu nu a fost și una față de partid. Oricât l-au purtat Ceaușeștii prin diverse funcții umilitoare față de aspirațiile sale, el nu a fost trimis nici la Canal, nici la pușcărie, nici pe șantier, ci a fost păstrat în nomenclatură, cu privilegiile aferente.
În ’89, Iliescu n-a crezut că va fi o revoluție, ci doar o reformare a PCR, dovadă fiind primele sale declarații și acțiunile pe care le-a întreprins. Numai că lui nu i-a ieșit reformă, ci restaurație. Dacă-i privim pe cei pe care i-a adus în funcții în ultima decadă a lui decembrie ’89, vedem că majoritatea erau dejiști pe care Ceaușescu îi marginalizase pe motiv de relații strânse cu Moscova – cei din dosarul „Corbii”, pe care Virgil Măgureanu l-a dus la Moscova la începutul lui 1990. Atunci, Ion Iliescu a produs – după cum spunea un membru al Comisiei senatoriale privind acțiunile desfășurate în Revoluția din decembrie 1989 – „rekaghebizarea României”.
Ion Iliescu a publicat lucrarea „Revoluție și reformă”; însă, în realitate, el a încercat o reformă prin restaurație. Revoluția a venit peste el fără s-o fi gândit, motiv pentru care el a produs restaurația în noul sistem, fapt ce a frânat evoluția postrevoluționară a României.
Consecințele acțiunilor lui Ion Iliescu sunt prezente și astăzi în societatea românească. Absența lustrației a dus la situația revoltătoare a reabilitării regimului criminal în care am trăit până-n ’89 și a Securității, dovadă fiind decizia ICCJ din „dosarul Gheorghe Ursu”. În acest dosar, după cum a dictat martorul Mălureanu (fostul securist al Uniunii Scriitorilor), instanța afirmă că-n perioada ceaușistă nu a existat un conflict între Securitate și societate și că, în consecință, instituția represivă nu a comis nicio crimă.
Nostalgia după comunism, de care profită astăzi partidele extremiste din România (AUR, SOS și POT), s-a dezvoltat pe tranziția realizată în canonul Iliescu, în care se amestecă bunul cu răul și în care au fost evitate judecățile clare.
Este evident că Iliescu a însemnat o frână pentru parcursul european al României postcomuniste. „Cine-a stat cinci ani la ruși / Nu poate gândi ca Bush!” – acest slogan, ce i s-a strigat în anii ’90, l-a descris perfect. Pentru România, Ion Iliescu a fost un încetinitor de istorie, fapt ce a dus la emigrarea masivă în Occident a celor mai activi cetățeni și la o nesfârșită atmosferă deprimantă în țară. Baronii locali, despre care se tot vorbește, au apărut în mandatul 2000-2004. Chiar dacă Iliescu s-a retras în ultimii ani din viața politică, consecințele politicii sale au rămas.
Nu am dorit niciodată dispariția lui Ion Iliescu, ci am vrut să nu plece de aici înainte de a-și primi sentințele, oricare ar fi fost ele, pentru faptele sale din timpul Revoluției, soldate cu peste 1.000 de morți și alte mii de răniți, și pentru cele din timpul mineriadelor. Cu atât mai puțin pot fi de acord cu prezentarea lui în postură de erou. Am fost de acord cu funeralii naționale (atât timp cât nu există o condamnare, erau necesare), dar nu am fost de acord cu ziua de doliu național. Pentru care mărețe fapte? Pentru cele de le Revoluție sau pentru cele de la mineriade?
În aceste zile, cât Ion Iliescu a fost depus la Cotroceni, un mare val de „drept-credincioși” ne-au tot spus că nu trebuie să vorbim despre ce a făcut rău defunctul, pentru că „despre morți – numai de bine”, că acum nu e momentul și că „îl va judeca istoria”.
Chiar așa? De când începe istoria, mă rog? La câți ani după comiterea faptelor începe istoria? De la Revoluție au trecut 35 de ani, iar de la mineriada din ‘90 cam tot atâția. Timp de peste trei decenii, justiția a tot pasat dosarele în care era cercetat Iliescu, cu scopul ca ele să devină istorie, să nu se lase cu condamnări decât post-mortem. Și a reușit justiția să-l recompenseze astfel pe Ion Iliescu. Dar noi, cei ce am trăit acele evenimente și care am avut norocul să le supraviețuim, suntem de ceva vreme istoria care poate să judece faptele lui Iliescu și alor lui. Și am și făcut-o, fiindcă s-au scris mii de pagini și s-au făcut ore de film despre acele fapte.
Deci, doamnelor și domnilor, judecata istoriei s-a tot produs în tot acest timp, numai că ea nu poate fi găsită pe TikTok. Dacă nu v-ați sinchisit de ceea ce am spus despre Ion Iliescu în toți acești ani, de ce v-ați deranja acum? De dragul ipocriziei?
Istoria nu este o altă Judecată de Apoi, ce ne așteaptă în lumea cealaltă, ci una ce se produce aici, imediat după comiterea faptelor, chiar în timpul vieții făptuitorului. Așa că a aduce în discuție faptele comise de defunct nu este lipsă de umanitate, așa cum sugerați; abia albirea sau chiar eroizarea unui individ ce a comis crime împotriva umanității este lipsă de umanitate. Sigur, mă îndoiesc că printre cei ce afișează acum fețe de buni creștini se numără și cei ce au avut în familie victime ale Revoluției sau ale mineriadelor.
Pe Ion Iliescu are cine să-l plângă, anume toți cei ce au profitat de pe urma lui. Să-și ducă în greu pierderea, deși mai ușor este condus pe ultimul drum un om care dispare la 95 de ani decât un tânăr de 20 de ani împușcat în cap la Revoluție sau unul ucis de bâtele minerilor. Și mai greu poate să simtă empatie față de dispariția lui Iliescu un om precum Marian Moroșanu („Ceaușescu”), ce va purta toată viața lui sechelele cu care a rămas în urma bătăii pe care i-au administrat-o minerii.
De aceea, ziua de doliu național nu trebuia declarată în memoria lui Ion Iliescu, ci a victimelor lui. Sigur, nu justiția lui Iliescu a dovedit toate acestea, ci istoria. Iar istoria suntem noi, cei care am supraviețuit Revoluției, mineriadelor și anilor pierduți în ambiguitățile și duplicitățile regimului Iliescu.
Iar sentințele istoriei pot fi formulate și-n ziua dispariției făptuitorului. Ba, chiar cu atât mai mult atunci, pentru că altfel ne trezim cu încă un demon sanctificat.
Din pacate ,in comunism ,romanii pentru a supravietui , au invatat ‘sa calareasca’ doua luntri .