În Tormania, în anul de grație 20…, gunoierii au prins de știre că există o categorie de oameni care muncesc până la 50 de ani pe salarii de zece ori cât ale lor și apoi primesc zeci de ani o pensie egală cu salariul, sau chiar mai mare.
Așa că gunoierii au intrat în grevă, cerând același drept: pensionarea la 50 de ani, pentru condiții grele de muncă, suprasolicitare etc. Evident, firmele s-au opus. Dar gunoierii n-au cedat. După o lună, mormanele de gunoi atinseseră un stat de om, dar din fericire era noiembrie și aerul rece tăia din duhoare. Șobolanii însă nu se speriau de puțină brumă.
Firmele au dat gunoierii afară și au încercat să găsească înlocuitori, dar nimeni nu voia să strângă atâta amar de gunoi pentru așa salarii mici. Evident că primăriile n-au mai onorat plățile către firmele de salubritate, care nu mai strângeau gunoiul. La rândul lor, firmele aflate în pragul falimentului au cerut primăriilor dublarea tarifelor, ca să facă față cererilor gunoierilor.
Situația devenise insuportabilă, presiunea publică era mare, așa că primăriile au cedat. Dar nu aveau bani, așa că au cerut de la guvern. Iar guvernul n-a avut de ales. Așa că gunoierii au intrat și ei în rândul lumii bune, cu salarii mari, pensionare la 50 de ani și pensia cât salariul.
Dar a venit rândul profesorilor să se revolte. 20 de ore pe săptămână în fața unor obrăznicături mici te uzează. Știu părinții ce obositor e cu unul sau doi pe cap; darămite cu câte 30? Așa că au intrat în grevă. Au cerut și ei pensionarea la 50 de ani, salarii mărite și pensie cât salariul. Ca să mențină independența învățământului și să fie incoruptibili și incorigibili, să predea corect, fără greșeli, spuneau ei.
Părinții s-au trezit cu copiii pe cap. Unii i-au mai trimis pe la bunici, alții îi luau la serviciu, dar alții a trebuit să-și ia liber de la serviciu. Și uite-așa, tinerii nu mai munceau, firmele nu mai produceau.
După două luni, situația devenise insuportabilă. Guvernul a cedat cererilor profesorilor. Au intrat și ei în rândul lumii. În fond, și ei erau speciali, și ei meritau să-și refacă nervii de la 50 de ani încolo, după două-trei decenii de suprasolicitare psihică.
Au urmat medicii, șoferii, muncitorii din construcții, funcționarii din administrație. Toți erau speciali. Lumea a constatat că nu se poate fără niciunii dintre ei. Că toți erau, pe bună dreptate, uzați la 50 de ani. Șoferii de tir aveau coloana distrusă; muncitorii aveau toate articulațiile uzate și își riscau viața de fiecare dată când se cățărau pe schele; doctorii erau toți în burnout; bieții funcționari visau și noaptea numere de dosare, e-mailuri și facturi.
Apoi, Tormania a dat faliment. Nimeni nu mai muncea, nu se mai plăteau nici pensii, nici salarii. După două-trei luni de război civil, au căzut cu toții de acord că unii nu sunt mai speciali decât alții, au revenit la slujbele de dinainte, cu salarii pe care statul și privații și le puteau primite, au hotărât să iasă toți la pensie la 65 de ani, au creat un sistem privat de pensii, unde cât investeai – atât primeai la pensionare.
Toți au simțit că se făcuse dreptate; chiar și cei care împărțeau dreptatea.
