M-am născut în București, nu m-am mîndrit niciodată cu asta și nici n-am avut vreun sentiment de apartenență de genul „De unde ești?“, „Din capitală!“. Ba chiar aveam o ușoară senzație de jenă atunci cînd eram mică, iar vărul meu de la Cluj – un oraș în care m-am simțit mereu ca acasă – susținea că în Ardeal e adevărata civilizație și ne numea pe „noi“, bucureștenii, „mitici“. Faptul că m-am născut într-un oraș mare mi-a marcat probabil viitorul, mi-a dat șanse în plus, deși toată viața am încercat să fug din orașul cel mare și să găsesc spații mai mici care să mă reprezinte.
În ultima vreme sînt mai preocupată de orașul meu decît eram în trecut. Mă gîndesc mai mult la familia mea și la oamenii care au construit ceva aici. Și mi e milă de orașul acesta, mi-e milă de oamenii care au venit aici din toate părțile țării și n-au știut ce să facă cu el, cum să l locuiască. În anii ’90, bazarul de la Europa – podul Colentina – mi se părea capătul unui lumi bune posibile, dincolo de el se sfîrșea civilizația și începea mahalaua, celălalt tărîm. Comuna Voluntari, „la țară“. O „țară“ a prostului gust, a manelelor, a vilelor țanțoșe care se ridicau printre căsuțe de chirpici, a beției de la prima oră a dimineții, a kitsch-ului lălăit pe marginea șoselei, de la kebab la draperii și perdele.
Mi-am tot zis că, în momentul în care marele oraș se va întinde ca o ciupercă gigantică asupra unor astfel de zone limitrofe, ele vor arăta altfel, așa cum am văzut că arată toate suburbiile marilor orașe, pline de spații verzi, lacuri și păduri. Ei bine, nu, la noi se întîmplă exact invers – asistăm la „voluntarizarea“ treptată a Bucureștiului. Și aici nu e vorba doar de administrație, e vorba de oamenii care își doresc să-și aducă mahalaua în oraș și să-l sufoce definitiv, pentru că li se permite, modelele lor fac parte, de fapt, din administrația orașului.
Aș întreba-o pe doamna Firea: ce legătură sinceră, profundă are, de fapt, cu Bucureștiul? De ce și-ar dori ea să facă din orașul ăsta maltratat de un regim comunist, de un cutremur devastator, de nepăsare și de „țăranii“ care caută aici doar un sat mai mare în care să-și arate mușchii a good place to live? Însă n-o pot întreba, pe pagina ei de Facebook – persoană publică – toate comentariile negative sînt cenzurate. Pagina ei e plină de felicitări, de confetti și de baloane și, din cînd în cînd, de comentariile unor „postaci“ care o recomandă pentru alegerile prezidențiale. Noi, ăștia, din familiile Dedu, Poetaș sau alte familii mai mari sau mai mici de aristocrați, boieri, meșteșugari, industriași, cofetari care au contribuit cumva la dezvoltarea acestui oraș, n-avem nici un cuvînt de spus, orașul nu ne mai aparține. Nu mai locuim în București, locuim, de fapt, într-o prelungire a comunei Voluntari.
Adina Popescu
Text preluat din Dilema Veche
