Acest text a fost publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 4 noiembrie 1999.
1989 a fost anul Demnităţii noastre.
Zilele de 22 ianuarie, 12 februarie, 27 februarie, 8 martie, 12 martie, 28 iunie, 27 august, 31 august, 3 septembrie, 17 septembrie, 7 octombrie, 22 octombrie, 7 noiembrie, 10 noiembrie, 2 decembrie, 25 decembrie şi altele vor rămâne pentru totdeauna în analele Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia. La manifestațiile legate de aceste date participaseră zeci şi sute de mii de oameni, Basarabia dovedind atunci lumii întregi că ea – cea dusă în Siberii, pusă la zid – nu murise.
Ba mai mult – ea reînviase.
În această toamnă se împlinesc 10 ani de la evenimentele dramatice şi, aş îndrăzni să afirm, pline de eroism, din 7 şi 10 noiembrie 1989.
Cu ajutorul mulţimilor, obţinuserăm cu o lună mai devreme recunoaşterea statalităţii limbii române şi trecerea scrisului nostru la alfabetul latin…
Rusofonii se activizaseră şi ei: timp de câteva luni, întreprinderile unde aceştia erau majoritari se aflau în grevă. Amendamentele grevelor erau: nu dorim trecerea la alfabetul latin, dorim ca moldovenii să vorbească şi-n continuare numai în ruseşte.
Prin oraş se zvonise că „eliberatorii” intenţionau într-un fel să-şi ia revanşa pentru această „umilinţă” la adresa lor şi să organizeze o fastuoasă demonstraţie militară, sărbătorindu-şi astfel „puciul” din 7 noiembrie. Ca să ne arate încă o dată cine e adevăratul stăpân al Basarabiei. Ca să ne demonstreze că suntem o ţară ocupată. Ca să vadă cum ne simţim cu limba română, dar cu tancul rusesc în casă!
La o şedinţă a Sfatului Frontului Popular de atunci, care-şi avea sediul la Uniunea Scriitorilor, Gheorghe Ghimpu, dacă nu mă înşel, propusese cu o săptămână înainte de eveniment să cerem categoric autorităţilor să fie „anulată hotărârea oficială de a organiza la 7 noiembrie o paradă militară”, acestea însă au rămas mute, negăsind de cuviinţă să răspundă barem formal. Aflaserăm în schimb că pregătirile pentru parada militară erau în toi. Conveniserăm cu colegii mei întru mişcare ca a doua zi să ne întâlnim cu toţii lângă sediul Institutului de Medicină de pe actuala stradă Ştefan cel Mare.
În noaptea de 6 spre 7 noiembrie 1989, lângă monumentul lui Ştefan cel Mare, un grup de patrioţi au arborat câteva drapele tricolore (tricolorul nefiind oficializat încă la acea oră), ei rămânând să-l păzească până către începutul paradei de a doua zi. Cu mult după miezul nopţii, miliţia sovietică a încercat să le confişte drapelele şi să-i aresteze. Dar solidaritatea „stegarilor” i-a împiedicat s-o facă.
A doua zi m-am deplasat împreună cu Dorin, băiatul meu, pe atunci elev în clasa a 7-a, către strada Orheiului.
Am trecut foarte greu prin cordoanele de miliţieni, ajutându-mă să le străbat insigna de „deputat în Parlamentul URSS” (pe care o prinsesem atunci special) şi un permis care mi se dăduse din timp, ca să pot urmări demonstraţia de tancuri şi rachete undeva de lângă tribunele oficiale.
Când am ajuns în dreptul străzii Gorki (azi Maria Cebotari), am văzut cum câteva mii de oameni erau împinşi, arestaţi, bătuţi de alte câteva mii de miliţieni (!), aceştia din urmă încercând să „elibereze” carosabilul, pe unde urma să treacă tehnica militară.
În colţul străzilor Maria Cebotari (atunci Gorki) şi Ştefan cel Mare (atunci Lenin), un patriot, pe nume Nicolae Baltaga, se aruncase sub roţile unui automobil din inspectoratul auto militar, în încercarea disperată de a opri tehnica militară, căreia automobilul încercase să-i facă drum.
„Plecaţi acasă!”, vuia strada.
„No pasaran!”, strigau studenţii.
„Tancurile să are, nu să ucidă oameni!”, striga mulţimea.
Când am ajuns în dreptul Institutului de Medicină, acolo era în toi un adevărat măcel: tehnica militară fusese oprită de mulţimea care făcuse zid în faţa ei, iar miliţienii şi „drujinarii” îi băteau de zor cu bastoanele lor de cauciuc pe cei care se postaseră înaintea tancurilor şi rachetelor.
Demonstranţii erau târâţi, smulşi din faţa tehnicii militare, bătuţi, dar cei loviţi se smulgeau din mâinile „drujinarilor” şi reveneau înapoi. Majoritatea erau tineri. Unii – copii veniţi cu părinţii. Alţii – elevi sosiţi cu profesorii. Un profesor de la o şcoală din Botanica avea să-mi spună că era acolo cu toată clasa lui. S-ar mai putea închipui oare o mai frumoasă lecţie de patriotism?!
Comenzile care răsunau cel mai adesea erau: „Bзять!”, „Bзять!” („Luaţi-i!”). Loviturile de baston se auzeau şi ele de departe.
Lucrul care m-a impresionat într-un fel era acela că mulţimea era bătută cu bastoanele în ritmul muzicii sărbătoreşti sovietice, al marşurilor „octombrine”.
După cum am aflat mai apoi, cei mai activi erau ostaşii OMON (trupele speciale), care, îmbrăcaţi în treninguri şi scurte roşii, băteau în demonstranţi ca-n curechi. Ei erau ajutaţi de câteva mii de miliţieni, şi de o mulţime de „drujinari” de la Coloana a 6-a auto şi de un „detaşament-aviatic”, venit special cu această ocazie de la aeroport. Drujinarii-karateka erau cei mai cruzi: aceştia loveau fără alegere, în femei, copii, bătrâni…
În zelul revoltei mele, cum apărusem chiar în spatele trupelor speciale, când am strigat la un miliţian care lovea cu bastonul de cauciuc nişte adolescenţi, acesta s-a răsucit către mine şi a încercat să mă lovească. M-am ferit brusc şi i-am arătat insigna de deputat, întrebându-l totodată:
– Care e superiorul?!
– Hy, я начальник! („Ei, eu sunt superiorul!”), s-a apropiat un căpitan tânăr, căruia i-am arătat legitimaţia de ales „al poporului din URSS”.
– Hемедленно прекратите! („Încetaţi imediat!”), i-am strigat. Şi cum acela a prins să ezite, am adăugat o frază pe care o auzisem cu o seară mai înainte într-un film: „Я вам приказываю” („Vă ordon”).
Sau căpitanul n-a înţeles umorul, sau bănuia că mulţimea nu va fi convinsă să se dea la o parte, dar tonul meu categoric a avut efect: acela a făcut un semn nu ştiu cui şi bătăuşii s-au domolit.
La un moment dat s-a întâmplat ceva incredibil – lumea bătută, umilită a început să cânte:
Cât trăim pe-acest pământ
Mai există ceva sfânt:
O câmpie, un sat natal,
O clopotniţă pe deal…
Se pare că începuseră orheienii, al căror deputat eram şi care mă recunoscuseră, să cânte acest cântec după textul meu (care devenise în acel an un imn al Mişcării de Eliberare Naţională). Detaşamentul lor, în frunte cu Gheorghe Maxian şi Ion Cârlig, era şi cel mai numeros. Apoi cântecul a fost preluat şi de alţii. La un moment dat toţi cântau:
Cât avem un sat departe
Şi un grai ce n-are moarte…
N-am să uit câteva femei care cântau cu lacrimi în ochi. Numai neamul nostru mai păstrează această calitate, mi se pare: să cânte plângând şi să plângă cântând.
Un tânăr cu faţa însângerată cânta în faţa miliţienilor cu mutre de beton.
La un moment dat, mulţimea care cânta a prins să se culce sub tancuri: femei cu copii, tineri, bătrâni… Mulţi aprindeau lumânări…
Între timp, dinspre strada Toma Ciorbă şi-a făcut apariţia Leonida Lari cu cele trei fete ale ei. Cineva se urcă pe un tanc şi prinse să recite un poem de-al poetei. După aceea altcineva rosti un poem de Grigore Vieru.
Tanchiştii prinseră să-şi iţească creştetele din turele. Ei nu înţelegeau ce se întâmplă. În loc să fie împroşcaţi cu pietre sau cocktailuri Molotov, au văzut o mulţime care cânta şi spunea versuri. Lumea încrâncenată devenise brusc alta.
Aşa au devenit posibile dialogurile cu tanchiştii.
Un căpitan al armatei sovietice, care vorbea în ruseşte cu accent caucazian, când i s-a adus aminte că la 9 aprilie 1989, cu câteva luni mai înainte, tancurile generalului I. Rodionov au trecut peste nişte demonstranţi paşnici la Tbilisi, acţiunile armatelor ruseşti soldându-se cu zeci de morţi şi sute de răniţi, a încercat să argumenteze neputincios: „Я военный, я подчиняюсь приказам!” („Sunt militar şi mă supun ordinelor!”. Dar când cineva l-a întrebat, arătând la o bătrânică: „А если бы здесь была ваша мать („Dar dacă aici s-ar fi aflat mama dumneavoastră?!”), a început să ezite şi să cadă de acord cu argumentele femeilor (ele parlamentau), care mi s-au părut atunci cele mai curajoase.
Între timp, Victor Zugravu, muncitor la Uzina de Tractoare, încerca să-l convingă pe un tanchist să-şi dea un pic înapoi tancul care-i călcase capătul tricolorului său lung, pe care şi-l croise chiar dânsul.
Dinu Buburuz, ce se încăierase cu mai mulţi miliţieni, care-i smuciseră tricolorul din mână, îşi căuta copilul de 7 ani, pe care-l văzu la un moment dat cocoţat sus pe un tanc.
Mi-l amintesc şi pe colegul nostru, Mihai Aflene, redactor la Editura Enciclopedică, sărind pe de un tanc pe altul.
Mai multe tancuri aveau înfipte pe turelele lor drapele tricolore… Mulţimea radia…
În jurul orei 9.45, coloana tehnicii militare, fiind blocată de mii de oameni ca aceasta să nu poată trece, cu uruit greu a făcut cale întoarsă către „locul de dislocare”. Mulţimea a început să scandeze „Ura!”, pornind către tribunele centrale.
Lângă clădirea fostului Planetariu, de lângă Comitetul Securităţii de Stat, în faţa mulţimii apăru pe neaşteptate un grup de „demonstranţi” cu drapele roşii, care prinseră să înfigă capetele ascuţite de metal cu secera şi ciocanul ale acestora în coloanele demonstranţilor. Dar au fost în curând împinşi înapoi, unele beţe de drapel rupte, pânzele roşii fuseseră şi ele sfâşiate…
Aproape de monumentul lui Ştefan cel Mare coloanei i s-au mai alăturat câteva sute de demonstranţi. Unii şi-au scos pancartele din sân…
În jurul orei 10.00, mulţimea care învinse tancurile a pătruns în piaţă, dar tribuna centrală era goală. Conducătorii republicii, în frunte cu Simion Grosu, prim-secretar al c.c. al p.c.M., aflând ce se întâmplase lângă Institutul de Medicină, au părăsit, laşi, tribunele, ascunzându-se în clădirea Consiliului de Miniştri al R.S.S.M., de unde urmăreau „dezmăţul din piaţă”. Ca huiduielile demonstranţilor să nu se audă, difuzoarele instalate în fosta Piaţă a Victoriei te asurzeau, sunetul fiind dat la maximum cu melodii ruseşti şi lozinci de felul: „Trăiască politica înţeleaptă a Partidului Comuniştilor”, la care mulţimea reacţiona pe dată adecvat: „Hu-u-o!!!”.
Piaţa se umplu de drapele tricolore.
Cel mai original „drapel” era însă al unui bărbat între două vârste, care purta sus, deasupra capului, un şervet pătat de sânge, pe care i-l împrumutase cineva ca să-şi panseze rănile căpătate în urma „discuţiei” cu tovarăşii „drujinari”.
Demonstranţii au traversat apoi actualul bulevard Ştefan cel Mare până la Academia de Ştiinţe, scandând lozinci revendicative.
De la Academie, ei au revenit în piaţă, unde a avut loc un miting ad-hoc, tribunele de unde fugiseră „şefii” fiind ocupate paşnic de demonstranţi. Piaţa arăta jalnic: ici-colo se vedeau pancarte părăsite, afişe pe care le purta vântul etc.
Ziua întreagă, oraşul forfotise de lume, era cu adevărat o sărbătoare, dar nu a celora care aniversau „marea revoluţie din octombrie”, ci a noastră – a celor mulţi, a zecilor de mii de patrioţi care izbutiseră să facă nişte tancuri să stea pe loc.
Presa străină avea să scrie că cei cărora le place să se plimbe cu tancul prin Europa au putut fi opriţi la Chişinău de nişte copii.
A fost cea mai mare victorie a unei întregi generaţii, căreia i-aş zice mai degrabă „generaţia de la 1989”, care întrunea oameni de diverse vârste – de la copii la bătrâni –, dar şi a unor condeieri care au putut să convingă nişte oameni să se culce sub şenile. Poezia, aş zice, a oprit atunci tancurile ca acestea să nu treacă, dar tot ea le-a făcut şi să nu tragă.
Revoluţia de Renaştere Naţională din Basarabia a fost o revoluţie în stil Gandhi: ea a fost făcută cu poezie şi cântec. Din acest motiv, Republica Moldova a fost atunci aproape unica din fostele republici ex-sovietice în care nu a curs sânge. Aş îndrăzni să cred că aici e un merit şi al poeţilor şi cântăreţilor ei.
De aceea aş zice azi unora dintre colegii mei întru ale scrisului care vorbesc cu dispreţ de poezia angajată, luptătoare: n-o înjuraţi, fraţilor, că s-ar putea să mai avem nevoie de ea! Într-un moment greu al istoriei noastre, ea şi-a făcut datoria. Suntem noi oare siguri că nu vom avea şi pe viitor momente de astea?!
Acei eroi anonimi, sutele şi miile, care s-au culcat sub tancuri, riscându-şi viaţa şi din motiv că tanchiştii (de emoţie? de frică? din nesiguranţă?) puteau greşi lesne direcţia şi înainta cu şenilele peste ei şi copiii lor, şi astăzi – ca şi atunci, la 1989 – sunt în majoritatea lor nişte oameni disperaţi, flămânzi, furaţi, minţiţi, în căutare de dreptate şi adevăr, pe când „tanchiştii”, care se închiseră atunci de frica mulţimilor în sediul Consiliului de Miniştri, de multe ori am impresia că acolo au şi rămas. Ca să conducă de acolo paradele sărăciei şi neunirii noastre.
Oricum, evenimentele de la 7 şi 10 noiembrie 1989 au dovedit lumii întregi, dar în primul rând nouă, că putem fi din când în când Popor, care avem şi noi dreptul nostru la Destin şi Istorie.
Nicolae Dabija – 4 noiembrie 1999
