Tragediile Diasporei ating forme dintre cele mai cumplite. Eugen Muntean, în vârstă de 55 de ani, trăia și muncea la Acri (Cosenza, sudul Italiei), împreună cu concubina sa şi fratele acesteia. Nu se gândea când a plecat din ţară că-şi va găsi sfârşitul aici. Şi în ce mod!
La un moment dat, firma la care munceau românii s-a despărţit de toţi trei. Au rămas pe drumuri. Era frig. Au reuşit să să adăpostească într-o baracă din parcul Serralonga, aflat la 10 kilometri de centrul oraşului, după cum relatează publicaţia Rotalianul.com, citând ziarul italian Quotidiano. Dar pentru că stăteau ilegal acolo, au fost alungaţi de Carabinieri.
Şansa lor s-a numit o asociaţie umanitar-religioasă condusă de parohul Don Giampiero Fiore, care le-a asigurat adăpost, haine şi mâncare. Au fost bine primiţi şi s-au integrat perfect. Luau masa la cantina „Mensa del Girasole”, administrată de Asociaţia “Susy, sorriso di Dio”, potrivit publicaţiei thisisacri.it
În această situaţie l-a lovit pe sărmanul Eugen un abces dentar insuportabil. Îl durea în chinuri, dar nu putea merge la stomatolog, fără bani şi nici asigurare medicală. N-a mai suportat calvarul. A decis să-i pună capăt încercând să-şi scoată singur cei doi dinţi infectaţi. A reuşit. Dar la scurt timp, a făcut septicemie.
De vină fusese cleştele ruginit.
Prietenii lui l-au dus de urgenţă la spital, dar era prea târziu.
A murit aşa cum a trăit în toată perioada vieţii sale italiene. În demnitate. Fără să cerşească, fără să dea în cap, fără să bată obrazul nimănui.
El cu el şi cu acestă lume strâmbă în care poţi pieri pentru că n-ai bani să-ţi scoţi o măsea.
Peste Acri s-a aşternut zăpada. Ca o mantie lucitoare, pe care oamenii locului o privesc precum un dar celest – nu se întâlnesc prea des cu aşa ceva. Eugen n-a mai apucat să simtă şi el miracolul iernii în Calabria – locul în care aproape că nu ninge niciodată şi unde spera să-şi poată face şi el un rost. Dar acum e în pace. Şi-a găsit o altă lume albă. Una în care nu va mai suferi. Din cauza banilor, a lipsei de hrană sau de adăpost liniştit. Nici măcar dinţii nu-l vor mai durea.
Eu o numesc inconstienta ….. cu puțină voința putea scapă de aceasta tragedie. Dar noi din 90 încoace tot suntem învățați sa rabdam și sa ne automutilat pentru niște amărâți de bani. Dacă nici acum după ce suntem europeni nu reușim sa ne integram și sa fim cu toate in regula …… atunci e numai vina noastră.