Academia Română îl apără pe „tehnocratul” antisemit Mircea Vulcănescu

Într-un stufos și alambicat material cu pretenții academice, publicat pe site-ului r3media.ro, președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, sare în apărarea lui Mircea Vulcănescu, funcționar guvernamental și „tehnocrat” finanțist în structurile ministeriale ale dictaturii fasciste a mareșalului Ion Antonescu.

Ioan-Aurel Pop comite o nouă alunecare în haznaua naționalistă. El se folosește de o platformă media apropiată de partidul extremist AUR și de propaganda putinistă pentru promovarea unui mesaj toxic, prin care se chinuie să găsească argumente în apărarea unuia dintre funcționarii guvernamentali interbelici care au participat, direct și indirect, la crimele Holocaustului în teritoriile românești.

Materialul semnat de președintele Academiei Române începe cu o contorsionată „demonstrație logică” a faptului că, cităm: „«A greși este omenesc, dar a persevera în greșeală este drăcesc». Însă chiar și greșelile unor mari creatori, ale unor mari personalități nu sunt întotdeauna motive pentru ca aceștia să sufere «damnatio memoriae»”.

Altfel spus, participările lui Mircea Vulcănescu la ședințele de guvern în care mareșalul Ion Antonescu, solicitând expertiza tehnică inclusiv lui Vulcănescu, a dispus măsuri criminale de spoliere a cetățenilor români de naționalitate evreiască – acțiuni specifice Holocaustului comis România – reprezintă „o greșeală omenească” și în niciun caz nu ar fi motiv pentru „damnatio memoriae” în cazul lui Vulcănescu.

Foarte bizar, pentru a-l apăra pe Vulcănescu, academicianul Pop face trimitere la „neomarxiști”, „progresiști” și adepții „Cance Culture”, considerând probabil că dezvăluirea complicității lui Vulcănescu, ca tehnocrat, la crimele antisemite comise de regimul mareșalului Antonescu ar face parte din „actul negării unor personalități din trecut care au avut alte atitudini decât cele actuale dominante”.

Prin această afirmație, Președintele Academiei Române neagă caracteristica universală a condamării antisemitismului de către valorile Creștinismului (vezi porunca iubirii de aproapele, indiferent de etnie, status social etc.). Totodată, Pop induce ideea că antisemitismul în care s-a implicat Vulcănescu ar fi fost o atitudine firească, naturală, subscrisă valorilor societății românești interbelice, atitudine care, în prezent, s-ar afla în conflict cu atitudinea de condamnare a antisemitismului în actualul sistem moral și (mai ales!) de drept național și internațional.

Pentru Președintele Academiei Române, comportamentul lui Vulcănescu, de implicare în adoptarea și implementarea legilor antisemite ar fi scuzabil probabil pentru că acesta s-ar înscrie în acele „personalități care au participat la viața publică (în cazul lui Vulcănescu, ca membru în structurile guvernamentale ale dictaturii mareșalului Ion Antonescu – n. red.) pentru că a trebuit să trăiască, să-și întrețină familia sau să împedice agravarea răului”.

Dincolo de argumentul stupid că Vulcănescu a acceptat să fie părtaș la dictatura lui Antonescu, de la nivelul structurilor guvernamentale, ca „să-și întrețină familia”, trebuie să amintim că implicarea lui în măsurile antisemite specifice Holocaustului în România nu numai că nu a împiedicat agravarea răului, ci dimpotrivă, a contribuit la agravarea răului!

Președintele Academiei scrie: „În anii Războiului al Doilea Mondial și în perioada premergătoare acestuia, era foarte dificil, inclusiv pentru mințile cele mai luminate, să aprecieze care pericol era mai mare, cel hitlerist sau cel stalinist (comunist). Mulți români au sperat că alianța cu Germania va cruța România de ororile «dictaturii proletariatului», care ciuntise România, care ucisese pe teritoriul URSS milioane de oameni, inclusiv foarte mulți evrei”.

Prin această frază grotescă, Pop oferă circumstanțe atenuante celor care s-au înrolat în Mișcarea Legionară (de o toxicitate egală cu Mișcarea Muncitorească pe care o coordona grupusculul numit Partidul Comunist din România și care acționa în slujba dictaturii lui Stalin!) ori care s-au pus în slujba dictaturii lui Antonescu, considerând că crimele comise de legionari sau de slujbașii regimului antonescian ar fi rezultatul unui fel de „eroare de apreciere” a acestora.

Folosind o generalizare toxică, academicianul Pop îi bagă în aceeași oală pe toți membrii elitei intelectuale românești din perioada interbelică: „Mari scriitori, artiști plastici, compozitori, interpreți au trăit și au creat în timpul dictaturilor de extremă dreaptă. Nu au fost cu toții perfecți, nici luptători în rezistență și nici eroi, dar au lăsat în urmă creații valoroase, cu mesaje generoase pentru viitor. Cei care nu au devenit cu adevărat criminali de război merită soarta oricărui intelectual de marcă: recunoașterea, aprecierea și popularizarea operelor și personalităților lor”.

Altfel spus, chiar dacă pe undeva, cumva, vreunul dintre intelectualii interbelici a slujit nemijlocit mișcările și regimurile extremiste ale vremii – Mișcarea Legionară, Statul Național Legionar, Dictatura lui Antonescu și, ulterior, Dictatura Comunistă –, creațiile lor valoroase le scuză eventuala rătăcire în crimă.

Argumentând despre Vulcănescu, președintele Academiei Române îi scuză acestuia implicarea în adoptarea și implementarea deciziilor antisemite specifice Holocaustului din România. Cităm: „În martie 1941, se pronunță în problema exproprierii bunurilor evreiești: comentează criteriile de identificare ca «evreu»; emite opinii în cazul măsurilor de «românizare a economiei»; se implică prin declarații în privința taxelor pe care evreii trebuia să le plătească în locul serviciului militar. Ceea ce trebuie observat este că toate aceste chestiuni nu sunt decizii luate de către funcționarul public Mircea Vulcănescu, ci doar intervenții, mai degrabă tehnice, în chestiuni decise dincolo de competența sa explicită. Mircea Vulcănescu s-a pronunțat în urma unor decizii deja luate și pe care nu le putea bloca, sau a dus la îndeplinire aceste decizii. Rămâne chestiunea girării prin prezență, cu toate nuanțele care decurg de aici, și a îndeplinirii acestor măsuri, în calitatea pe care o avea în Ministerul Economiei”.

Oare să fi scăzut în așa hal nivelul intelectual și capacitatea de a raționa a președintelui Academiei Române, încât să debiteze o asemenea aberantă interpretare a unei evidente implicări a lui Vulcănescu, ca expert finanțist, în acțiunile antisemite de excludere a evreilor din viața publică, de spoliere a averilor acestora, de „românizare” a economiei (prin confiscarea și eliminarea afacerilor și întreprinderilor deținute de evrei!)?

Oare chiar nu înțelege rătăcitul-cu-mintea președinte al Academiei Române că intervențiile „tehnice” ale lui Mircea Vulcănescu în ședințele de guvern aveau ca finalitate NU să oprească crimele antisemite, ci dimpotrivă, SĂ LE FACĂ APLICAREA CÂT MAI EFICIENTĂ din perspectivă economică, financiară, în interesul dictaturii mareșalului Antonescu?

Mai zice președintele Academiei Române că „Mircea Vulcănescu, ca teolog și filosof, nu a fost antisemit”. Un argument egal cu zero! Nu ceea ce a scris Vulcănescu a contribuit la declanșarea și producerea Holocaustului în România, ci ceea ce a făcut în calitate de finanțist și funcționar guvernamental în slujba dictaturii mareșalului Ion Antonescu.

Nu mai insistăm pe alte afirmații aberante, care constituie maculatura de text prin care președintele Academiei Române (o instituție de la care te-ai aștepta să apere valorile europene și implicit, valorile Creștinismului curat, neinfestat de filetism, naționalism și antisemitism!) încearcă să-l apere pe Vulcănescu.

Inserăm doar concluzia aberantă a textului de maculatură comis de academicianul Ioan-Aurel Pop: „Mircea Vulcănescu rămâne o figură luminoasă a patrimoniului culturii românești, iar numele său nu se cuvine să fie supus niciunei cenzuri”.

Nu, respectabile, Mircea Vulcănescu nu rămâne „o figură luminoasă a patrimoniului culturii românești”! Dimpotrivă, Vulcănescu rămâne ca unul dintre intelectualii care și-au folosit inteligența superioară cu care i-a înzestrat Dumnezeu pentru a-l sluji pe diavol. Nimic altceva.

La final, venim și noi cu propria concluzie: s-ar impune demisia lui Ioan-Aurel Pop din fruntea Academiei Române!