La început a fost sfârşitul

După câți ani putem să râdem de ce ne-a făcut să plângem? Sau măcar să nu mai plângem. 31, și râsul e departe. Nici neplânsul nu e aproape. Dar se râde. Mult. Nu e memorie. Se râde, se bea, se cântă. E Crăciun.

Mai sunt câțiva care plâng, da’ nu-i vezi tot anul. La un 21-22 apar. Triști, se preling printre cruci. Au un dar, așa, de strică cheful omului. Pășesc greu și plâng. Ultimii purtători de memorie. Tot anul stau deoparte. Au rezervație: „Uitarea”. Tălpile li se afundă în glod. Abia suflă. Memoria e grea. Apasă. Doar nu de proști am suprimat-o.

Îi vezi pe băncuțe, la morminte. Privesc în pământ. Dau din buze. Or fi bolnavi. E boală memoria. Ca ciuma. Din pungi scot coliva și-o sticlă cu vin. „Veșnică pomenire!”. Apoi stau iar și vorbesc cu crucile. Cei de pe bănci și cei de pe cruci. Doar ei mai au memorie.

De pe cruci mai coboară seara, la o „ţigare”. Aşa le place să spună. Se reazămă de gard şi se uită la bulevard, la blocuri, la oameni. Sunt mulţi. Tineri ori între două vârste. Unii au salopetă, alţii uniformă de şcolar. Sunt câţiva cu caschete, cu cabluri electrice, cu mingi de fotbal, cu ghiozdane. E tare pestriţă adunarea asta.

Te salută primii. De rușine, te opreşti. Chiar nu ai timp azi, dar, hai, le faci un favor… Te întreabă dacă ştii ceva de-acasă, de mama, de tata, de fraţi… Vor să ştie ce face România. Te fâstâceşti. N-ai memorie. Îngaimi două vorbe, ruşinat. Se uită la tine şi unii la alţii. Pleacă. Se urcă pe cruci. Aşteaptă 22-ul lui decembrie. Atunci au ei cu cine vorbi.

Se văd o dată pe an. Ultima cafea au băut-o împreună în ’89. Era dimineață și-au fugit pe ușă. După memorie. Au găsit-o. Care la Inter, care la Otopeni, la Piața Palatului, la Dalles. Acum, stau aici. La Eroii Revoluției. N-au cafea și nici uși de izbit în perete. Doar memorie.

E târziu. Ai lor pleacă. La „Uitarea” se închide devreme. Cine întârzie rămâne pe-afară un de zile. A fost că unii au murit. Nu erau căliți. Aveau memorie. Fac sul pungile goale și plâng. Printre cruci. Aici își țin memoria. La doi metri sub pământ. Au vrut s-o scoată. S-o tragă afară și s-o arate la toți. Cică așa n-ar mai plânge.

„Dosarul Memoriei”, spuneau. Nu l-a vrut nimeni. De la unii la alții. L-au aruncat. S-a uitat. I s-a mai spus „Dosarul Revoluției”. Se râde, se bea, se cântă. E Crăciun.

• Cimitirul „Eroii Revoluţiei” din Bucureşti adăposteşte un număr de 280 de morminte ale celor care au fost ucişi în decembrie, 1989, la Bucureşti. După 31 de ani, statul român nu a stabilit care este numărul real al persoanelor ucise în acele tragice zile şi nici cine sunt cei care se fac vinovaţi pentru aceste crime împotriva umanităţii.